Cum am câştigat prietenia Cipiţei

Am tot scris până acum articole despre cum te poţi împrieteni cu papagalul tău, cum poţi să îl dresezi şi cum îi poţi câştiga afecţiunea. Am cules sfaturi de pe diverse bloguri, de la diverşi iubitori de peruşi, am adăugat multe şi din experienţa mea, dar niciodată nu am scris în detaliu despre cum am câştigat eu afecţiunea Cipiţei. Sper ca experienţa mea să fie de folos la fel de mult ca şi celelalte articole despre dresarea peruşilor, chiar dacă este un articol pur subiectiv. Nu tot ceea ce voi povesti mai jos este bun de urmat, am făcut şi greşeli, dar câteva sfaturi bune cred că veţi găsi, dacă aveţi răbdarea să citiţi întreaga poveste.

Când m-am hotărât să o adopt pe Cipiţa, nu aveam deloc experienţă cu peruşii. Stătuse pe la mine, sporadic, peruşelul Billy, al unei prietene dragi, când ea pleca în vacanţă. Ştiam cum trebuie îngrijit un peruş, ce hrană are nevoie, ce colivie e potrivită… dar cam atât. Datorită lui Billy, mă îndrăgostisem de peruşei şi îmi doream şi eu foarte mult un băieţel cuminte şi drăgălaş ca el. Aşa că, am mers la cel mai apreciat pet-shop din Bucureşti şi am stat o vreme în faţa coliviei cu peruşi. Singurul lucru care a cântărit în alegerea Cipiţei a fost frumuseţea penajului.

*Criterii pentru alegerea unui peruş

Nu ştiam pe atunci câte criterii sunt importante la alegerea unei păsări, dar le voi scrie aici pentru cine are nevoie de ele,

–         urmăreşte păsările o vreme şi alege un peruş vioi, vorbăreţ, care se hrăneşte singur şi nu se fereşte de ceilalţi (nu sta lipit de volieră, ci la distanţă să nu stresezi păsările);

–         să aibă penajul lucios, curat, mai ales sub codiţă;

–         să aibă ciocul normal, şi zona din jurul ciocului şi a ochilor să fie acoperită cu pene curate, să nu aibe urme de paraziţi sau de râie;

–         urmăreşte gheruţele să fie dezvoltate normal, să aibă toate degeţelele şi unghiuţele curate.   

Am ales-o pe Cipiţa…

Eu vroiam băieţel şi mi s-a spus că este băieţel… s-a dovedit mai târziu că era fetiţă. Am dus-o acasă cât de repede am putut prin traficul nebun din Bucureşti. Pe drum, am tot vorbit cu ea pe o voce foarte blândă şi îi repetam numele la care mă gândisem, fiind convinsă că este băieţel, adică Cipi. A stat tot timpul într-un colţ de cutie, speriată foc, dar şi curioasă… nu mă slăbea din ochi. Acasă, am transferat-o în colivie şi am lăsat-o o oră în bucătărie singurică să se acomodeze puţin cu noul mediu. Apoi, am venit la ea de câteva ori şi am vorbit cu ea de la distanţă, din uşă. Am sărit în sus de bucurie când a mâncat prima dată şi apoi, peste vreo jumătate de oră, când a descoperit apa. De a doua zi, am mutat colivia în sufragerie să fie mereu în preajma noastră, să ne audă şi să se înveţe cu noi. Am ales un colţ de cameră, lângă geam, pe un suport înalt, la nivelul capului meu. Cipiţa nu scotea un sunet (mai târziu aveam să aflu că fetiţele nu prea ciripesc), dar urmărea totul cu mare atenţie. Îi vorbeam foarte des, stăteam mult în faţa coliviei să o alint şi să se obişnuiască cu vocea mea. De câte ori îi schimbam seminţele şi apa, îi spuneam ce fac şi duceam un deget cu o sămânţă spre ea. Nu insistam să ia sămânţa, ţineam degetul în apropierea ei câteva secunde şi retrăgeam mâna, dar vorbeam tot timpul cu ea, o alintam şi îi spuneam că poate avea încredere în mine.

Primul zbor

După o săptămână, nu am mai rezistat să o ţin închisă (ştiţi că eu nu sunt de acord cu cei care ţin păsările închise… aceştia se numesc colecţionari, nu iubitori de păsări) şi am deschis uşiţa. Abia aştepta… a sărit imediat în pragul coliviei şi a ieşit la zbor. Bineînţeles, s-a lovit de geamuri. Am stat liniştită pe un fotoliu şi am vorbit cu ea. A făcut câteva ture, s-a lovit de vreo 2 ori şi s-a lămurit că prin geamuri nu se poate trece. De atunci, nu s-a mai lovit niciodată. Era foarte isteaţă şi înţelegea foarte repede ce se petrece în jurul ei. Dacă a văzut că eu stau liniştită pe fotoliu şi nu o vânez, a aterizat şi ea pe colivie şi a început să mă privească lung… parcă mă întreba… „ce vrei de la mine? unde sunt? ce fac eu aici?” Nu m-am apropiat deloc de ea, am lăsat-o să facă ce doreşte şi s-a liniştit. Am plecat din cameră, mi-am văzut de treburi şi, după vreo 2 ore, am găsit-o mâncând la ea în colivie. Intrase singurică şi de atunci a făcut aşa toată viaţa… intra şi ieşea după bunul plac, iar sentimentul acesta de libertate a contribuit foarte mult la relaţia dintre noi două.

*Când îi dai drumul unui peruş prin casă, prima dată, nu alerga după el să îl prinzi şi nu îi îngrădi libertatea. Aşteaptă liniştit pe un scaun sau ieşi din cameră şi urmăreşte ce face din pragul uşii. Poţi interveni doar dacă se loveşte şi cade ameţit pe jos. Nu-l fugări să îl băgi în colivie mai târziu, nu faci decât să sperii pasărea şi să aibă sentimentul că este băgată în închisoare cu forţa. Orice peruş se va întoarce în colivie, unde are apă şi hrană, chiar dacă unii mai circumspecţi o vor face mai târziu, poate chiar a doua zi. Dacă eşti calm şi nu îl fugăreşti, el va înţelege că are libertatea de a intra şi ieşi din colivie când doreşte şi va privi colivia drept casa lui.

Cum i-am cucerit atenţia?

Îmi era deosebit de dragă, dragă ca sufletul, şi tot ce doream era să o văd fericită. Am început să îi cumpăr jucării. Îi aduceam câte o chestie mică şi colorată, care zornăia sau se învârtea, îi arătam cum mă jucam eu cu ea şi apoi o agăţam în afara coliviei. Cipiţa ieşea afară şi dădea atacul… începea să se joace, să zdrăngăne jucăria şi stătea cu ea ore întregi. După câteva zile, primea altceva… Încet, încet, am descoperit că îi plăceau în mod deosebit seminţele de ovăz, pe care le desfăcea cu iscusinţă şi le mânca doar miezul moale. În amestecul de seminţe pe care i-l dădeam, erau puţine seminţe de ovăz. Am început să le caut în pungă şi îi dădeam de pe deget. Bucuroasă că primea mai multe, s-a apropiat de mine şi venea ori de câte ori îi dădeam o sămânţă. Dimineaţa şi seara, aveam ora noastră de ovăz şi de alint. După câteva săptămâni, reuşeam deja să o mângâi pe burtică şi sub cioculeţ, după ce lua ovăzul. La o lună după ce ora de ovăz devenise deja tradiţie, Cipiţa a sărit singură pe capul meu, apoi pe umărul meu şi a început să îmi ciugulească hainele. În mod evident, era curioasă să mă cunoască mai bine şi să comunice cu mine. Pe de altă parte, ea avea deja aere de lider şi sărind în capul meu încerca să-şi impună statutul de şefă, să mă domine.

*Peruşelele au tendinţa aceasta de a domina în relaţia cu peruşii sau cu stăpânii… bineînţeles, în funcţie de fiecare caz în parte, au un anumit comportament.      

O greşeală pe care nu mi-a iertat-o niciodată

Credeam că suntem deja prietene bune şi că micuţa avea deplină încredere în mine. Îmi era deosebit de dragă şi îmi doream nespus de mult să o ţin în palmă şi să o mângâi ca pe un pui. Cipiţa căpătase puţină încredere în mine, dar nu era totuşi o încredere deplină, aşa cum se manifestă la pisoi sau la căţei. Am făcut geşeala să o prind în palmă, să o scot din colivie în pofida voinţei ei şi să o pup pe aripioare. Am speriat-o, nu se aştepta la aşa ceva de la o fiinţă care fusese până atunci blândă şi calmă. Ea nu avea cum să ştie că gestul meu însemna dragoste şi afecţiune. Pentru ea, gestul meu a fost unul brutal, de neiertat şi relaţia noastră s-a întors la începuturi. Multă vreme, Cipiţa nu a mai venit să ia seminţe de pe degetul meu şi nu a mai sărit pe capul meu. Mi-au trebuit vreo 3 – 4 luni să îi recâştig prietenia. Din cauza faptului că m-am grăbit, Cipiţa a văzut toată viaţa ei mâna mea ca un potenţial prădător. Abia peste un an, a avut curajul să sară pe mână, dar întotdeauna pe partea exterioară, nu în palmă, care se putea închide şi o putea prinde prizonieră.

Păpuşica mea, Cipiţa

Pupicul, un dar din partea ei

Încet, încet, am recuperat ceea ce pierdusem. La aproape un an de când o adoptasem, Cipiţa mă lăsa deja să îi ating ciocul cu nasul… trebuie să ştii că, pentru papagali, nasul oamenilor este un fel de cioc. De câte ori îi dădeam seminţe sau venea pe mâna mea, mă apropiam mai mult de ea vorbindu-i blând, până când, într-o zi, am atins-o uşor cu nasul pe cioc. Faptul că m-a lăsat să mă apropii atât de mult era un succes uriaş. Avea probabil impresia că nasul meu este un fel de cioc, dar a descoperit că nu o poate răni, că o ciupeşte şi că nu îi poate face nimic rău. În scurt timp, a început şi ea să mă pupe, adică să mă ciugulească pe nas şi pe obraji. Un dar mai preţios şi mai drăgălaş de atât nici nu speram să primesc!!!

*Nu am avut niciodată intenţia să îmi dresez peruşica să facă cine ştie ce grozăvii, că doar nu mergeam la circ cu ea. Am lăsat-o pe ea să se apropie de mine, am lăsat-o pe ea să descopere că poate avea încredere şi treptat s-a ataşat de mine. Pot spune că, după aproape doi ani, eram deja prietene, iar Cipiţa ştia că se putea baza pe afecţiunea mea şi pe libertatea pe care i-o ofeream. Niciodată nu am îngrădit-o cu nimic, în afară de faptul că nu putea zbura în afara casei şi a balconului, şi am încercat să îi ofer cele mai bune condiţii de viaţă, chiar dacă trăia în captivitatea unui apartament.