Locuitoarele Deltei şi apelor

În această pagină voi prezenta pe scurt păsările care trăiesc în deltă, la marginea ţărmului mării, pe malurile lacurilor şi bălţilor întinse din ţara noastră. Mare parte din ele sunt migratoare, dar ne bucurăm de specii variate şi pe timpul iernii, mai ales în zonele lacustre din partea de sud a ţării şi în deltă. Păsările iubitoare de apă din România se împart în patru mari ordine: ANSERIFORMES, CICONIIFORMES, GRUIFORMES ŞI CORACIFORMES. Să le descoperim împreună!!!

ORDINUL ANSERIFORMES

În acest ordin, au fost clasificate peste 150 de specii de păsări între care se regăsesc raţele, gâştele sau lebedele, în general păsările mari, greoaie, cu picioare scurte şi palmate, acvatice şi semiacvatice. Ordinul Anseriformes cuprinde 3 familii mari, ANHIMIDAE (endemice în America de sud), ANSERANATIDAE (o singură specie în Australia) şi, cea mai numeroasă, ANATIDAE (cu peste 150 de specii între care destul de multe se întâlnesc şi în România).

FAMILIA ANATIDAE

1. GENUL ANSER – gâştele

Aici sunt cuprinse gâsca de semănătură (Anser fabalis), gâsca cu cioc scurt (Anser brachyrhynchus), gârliţa mare (Anser albifrons), gârliţa mică (Anser erythropus), gâsca de vară (Anser anser), gâsca de India (Anser indicus) care este o apariţie extrem de rară, în pasaj.

Gâsca de vară – anser anser (eng. greylag goose)

Cea mai cunoscută, strămoşul gâştei domestice şi confundată de mulţi cu gâştele de prin ogradă, este cea mai mare dintre suratele ei. Este răspândită în întreaga Europă şi în anumite regiuni din Asia, preferând, bineîneţeles, regiunile umede, lacurile, bălţile, mlaştinile. Este o pasăre călătoare, care preferă regiunile mai calde pe timpul iernii şi ferite de viscole.

gaste de vara

Primăvara soseşte şi în ţara noastră în zonele umede şi, de îndată ce îşi găseşte pereche, începe construcţia unui cuib destul de neglijent, din ierburi şi ramuri, direct pe sol, pe insuliţe şi plauri, printre rădăcinile ieşite din apă ale copacilor falnici… Gârsca de vară este erbivoră, se hrăneşte cu plante şi seminţe, fructe şi legume, dacă are norocul să găsească.

Gâsca de semănătură – anser fabalis (eng. bean goose)

Oaspete rar în România, mai mult prin zonele de vest unde soseşte iarna, să se adăpostească de viscole şi zăpezi în climatul mai blând de pe malurile râurilor şi bălţilor.

gasca semanatura

Seamănă foarte mult cu gâsca de vară, dar are penajul uşor mai închis la culoare şi o greutate mai mică. Ciocul este negru la vârf şi spre rădăcină, fiind primul indiciu care te ajută să o recunoşti.

 

 

2. GENUL BRANTA – tot gâşte… dar mai cu moţ

3. GENUL CYGNUS – lebedele

Pe scurt: locuitoarele Deltei Dunării 

Păsările sedentare: pescăruşul, piciorongul, stârcul, lăcarul cenuşiu, cufundacul, lopătarul, cristeiul, fluierarul, stăncuţa, vulturul codalb, şoimul dunărean, chirighiţa, bufniţa, vânturelul, lişiţa, găinuşa de apă, porumbelul de scorbură, călifarul alb, corcodelul, cioara, ciocănitoarea, guguştiucul, piţigoiul, vrabia.

Păsările migratoare: prundăraşul de baltă, egreta mare, raţa roşie, lebăda, cormoranul, hoitarul alb, fluierarul negru, becaţina, huhurezul mare, raţa sălbatică, pelicanul comun, pelicanul creţ, raţa cu ciuf, barza, cocorul, lăstunul de mal, gâsca cu piept roşu, sitarul, raţa cu cap negru, gârliţa. (sursa: www.info-delta.ro)

 

Piţigoiul pungar sau Boicuş

Foto Alastair Rae

este o pasăre foarte mică, al cărei colorit nu îţi atrage atenţia. În schimb, iese în evidenţă prin cuibul ingenios pe care îl construişte atârnat de frunzele sălciilor. Casa ei are formă de pară sau de pungă, iar intrarea este un tub îngust prin care se pot strecura doar păsările. Masculul construieşte pereţii cuibului, iar femela aduce puf de papură să fie moale aşternutul.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Lebedele, graţioase fără grai

Foto: Adina Stănilă

Dacă ar fi avut şi cântecul la fel de mândru precum portul, lebedele ar fi întrecut în frumuseţe multe păsări. Dar glasul lor, ca un strigăt de trompetă ruginită, îţi zgârie auzul. Poate de aceea, lebedele sunt atât de mute. Se plimbă maiestuos, albe şi elegante, întotdeauna însoţite de bobocei sau de fraţii mai mari. Înrudită cu gâştele, lebăda este o pasăre destul de sociabilă, trăieşte în grupuri de 5 – 7 membri şi capătă repede încredere în oamenii care îi oferă de mâncare. Zboară puţin şi iese greu pe uscat, deoarece labele mici duc din greu trupul bine dezvoltat. Puii lor părăsesc cuibul a doua zi după ce ies din ouă şi îşi urmează părinţii pe apă unde deprind toate cele necesare traiului.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Pelicanii, sanitarii deltei

Delta Dunării găzduieşte în prezent în jur de 2.500 de pelicani comuni şi câteva sute de pelicani creţi, ambele specii migratoare şi aflate sub stricta protecţie a legilor. La mijlocul anilor 1800, în Deltă şi în toate lacurile Dobrogei trăiau sute de mii de păsări, în colonii extinse pe care oamenii le-au distrus, dând foc la cuiburi şi omorând cu sălbăticie puii. Necunoscând faptul că pelicanii mănâncă în special peştii bolnavi, pescarii din acele vremuri considerau că scapă de concurenţa la năvoade. Pelicanii au nevoie de peste 20 de kg de peşte zilnic, să se hrănească. Ei pescuiesc strângându-se în cerc asupra bancurilor de peşti, pe care îi adună la un loc bătând din aripi în apă. Fiind prea uşori, nu se pot scufunda după pradă, astfel că preferă ochiurile de apă puţin adânci în care se adună peştii. Când un peşte ajunge în cioc şi atinge membrana sensibilă a sacului, ciocul se închide imediat, capturând prada.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Cormoranul, corbul de mare

Numele lui vine din latină, corvus marinus, şi l-a primit datorită penajului negru sau de un albastru închis, cu nuanţe irizate. În Delta noastră trăiesc trei specii, cormoranul mare, cormoranul mic şi cormoranul moţat. Alături de pelicani, cormoranii sunt şi ei prigoniţi de pescari, deoarece pescuiesc cantităţi mari de peşte. Deşi sunt protejaţi prin lege, mai sunt cazuri în care sunt găsiţi împuşcaţi pe malurile canalelor. Turismul agresiv, poluarea, deşeurile care se adună în deltă sunt alţi factori care ameninţă populaţia de cormorani şi toate celelalte specii de păsări aflate pe cale de dispariţie.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Piciorongul pe catalige

Pasăre rară, iubitoare de mlaştini şi apă caldă, vine doar vara la noi să îşi facă cuibul în Delta Dunării. O recunoşti imediat după picioarele nefiresc de lungi în comparaţie cu corpul scurt şi dolofan. Poartă ciorapi roşii sau roz şi te amuză cum îi înmoaie în apa mlaştinilor, cu atenţie să nu îi murdărească prea mult. Ciocul lung şi subţire, din aceeaşi serie cu picioarele deşirate, este o armă redutabilă împotriva animalelor mici ascunse pe sub prundişul de lângă mal.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Stârcul moţat

Ceva mai mic decât o barză, stârcul îţi iese în cale iţindu-şi moţul viteaz de pene, semn că este stăpân peste apele pe care ai ajuns şi tu din întâmplare. Gâtul lung, în formă de S îl distinge de cocori şi de berze. Zboară greoi, ca şi cum aripile nu l-ar ajuta să se ridice prea mult în aer. La noi trăiesc mai multe specii de stârci, dar stârcul cenuşiu din imagine este cel mai mare. Toamna migrează spre regiunile mai calde din Africa, dar în zonele în care apa nu îngheaţă şi poate pescui peşte şi broscuţe, rămâne peste iarnă în delta noastră.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Lopătarul

Poate fi recunoscut de la distanţă foarte uşor după mărime, fiind o pasăre care ajunge la aproape 1 m înălţime, după penele imaculat de albe şi mai ales după ciocul lat la capăt. Preferă apele cu fund nisipos în care se ascund peştii mici şi nevertebrate marine pe care le pescuieşte cernând apa cu ciocul lui special. S-a adaptat atât vieţii în mlaştină, cât şi vieţii în crângurile de arbori mici din deltă. Din păcate, numărul acestor păsări este în scădere în întreaga lume din cauza pescuitului şi a desecării mlaştinilor.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Cufundacul sau corcodelul

Foto Johan Stenlund

Una dintre cele mai frumoase păsări ale deltei, gătită cu guleraş din pene negre şi cu moţ, este şi una dintre cele mai curioase. Trăieşte mai mult pe apă, doarme pe apă, îşi face cuibul din câteva ramuri în apele puţin adânci şi, la cel mai mic pericol, se scufundă adânc şi iese vreo sută de metri mai departe. De uscat îi este teamă. Apa este elementul lui, mediul în care se simte în siguranţă. Îşi aleg perechile pentru perioade lungi de timp, poate pentru toată viaţa. Sunt foarte grijulii cu puii pe care îi învaţă să înoate când încă au tuleie. Când cei mici obosesc, îi poartă pe spate, iar imaginea unui cufundac cu puiul între aripi este unul dintre simbolurile minunate ale deltei noastre.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Cristelul de baltă

Foto Gerard Visser

O pasăre destul de gălăgioasă, dar ascunsă. Nu o zăreşti uşor prin stufărişul de la marginea apelor unde preferă să cuibărească şi unde se simte în siguranţă. În schimb, poţi să îi auzi chemările ca nişte ţipete gâtuite, urmate de sunete ascuţite. Numele ştiinţific este Rallus aquaticus. Familia lui cuprinde 150 de specii, majoritatea migratoare. Penajul este maroniu pe aripi, gri-albăstrui sub aripi şi pe abdomen, are un cioc lung în comparaţie cu capul, de culoare roşiatică, cu care prinde insectele şi peştii mici. Este o pasăre prolifică, poate depune aproximativ 10 ouă primăvara şi se înmulţeşte rapid în zonele cu hrană din abundenţă.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Fluierarul gulerat

Doi fluierari se întrec să atragă atenţia fetelor

Gulerul maiestuos îl capătă doar masculii acestei specii, în perioada de împerechere, când trebuie să curteze păsările-femele. Fiecare îşi găseşte o parteneră în funcţie de mărimea şi frumuseţea penelor din jurul gâtului. Fluierarii trăiesc în zonele umede şi mlăştinoase, în apropierea bălţilor şi în deltele marilor fluvii. Se hrănesc cu mici animale de apă, cu peştişori, dar mai ales cu icre. Masculii sunt mai mari decât femelele, dar ambele păsări au un penaj pestriţ, uşor de recunoscut de la distanţă, picioare subţiri şi lungi şi ciocul maroniu.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Lişiţa, iubitoare de stufărişuri

 Păsările negre cu fruntea albă, asemănătoare unor găinuşe de baltă, pot fi văzute în orice lac în care găsesc ascunziş în stuful de pe mal. Aici cuibăresc şi îşi ascund puii de prădători, până când sunt suficient de mari să se descurce singuri. Prima dată, am văzut de aproape lişiţe pe lacul Woerthersee din Carinthia, Austria. În paradisul staţiunii Portschach, unde nu le deranja traiul tihnit nimeni, în afară de câte un uliu, lişiţele ieşeau des în căutare de hrană împreună cu puii lor şi se apropiau de oamenii care le dădeau crutoane de pâine.

Foto Adina Stănilă

Deşi este o pasăre de baltă, picioarele ei nu sunt palmate, dar este o înotătoare excelentă. Rareori se avântă spre largul apei, preferând să înoate pe lângă stuf, unde se poate refugia la cel mai mic pericol.

În luna aprilie, femela poate depune până la 12 ouă şi le cloceşte împreună cu partenerul ei. În iunie, deja puii încep să exploreze împrejurimile cuibului. În imagine, familie de lişiţe cu cinci pui, pe lacul Woerthersee.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Găinuşa de baltă

Ca şi lişiţa, este atrasă de bălţile liniştite, cu malurile îmbrăcate în stuf, unde găseşte protecţie şi loc bun de cuibărit. Este mai mică decât lişiţa, aripile ei sunt nuanţate cu brun şi ciocul este roşu-portocaliu, cu o pată gălbuie în vârf. Coada scurtă o ţine ridicată, să se vadă mai bine penele albe de pe laturi. Când îşi aleg perechea, iau în stăpânire câte un colţ de baltă pe care şi-l apără cu îndârjire de rivali. Găinuşele de baltă trăiesc în perechi, singuratice, fără să formeze familii numeroase, ca alte păsări de apă.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Prundăraşul de baltă sau ploierul

 Este atras de regiunile umede, de mâluri şi mlaştini, de împrejurimile râurilor unde găseşte uşor hrana preferată: insecte, viermi, mici vietăţi de apă. Îşi face cuibul pe mal, printre pietricelele cu care se confundă ouăle sale pestriţe. în jurul cuibului, nu vei găsi niciodată iarbă sau bălării. Prundăraşul consideră că pietrişul este un camuflaj perfect pentru siguranţa ouălor sale. Burtica şi pieptul sunt albe, în jurul gâtului are un inel negru, de unde şi numele de prundăraş gulerat, iar pe cap are o scufie maro deschis. Ochişorii negri sunt încercuiţi cu o dungă galbenă. Este o pasăre mică, fragilă şi graţioasă. Iarna, migrează spre zonele mai calde ale Africii.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Chira sau chirigiţa

 Cu obraji albi, cu aripi albe sau neagră… acestea sunt varietăţile cele mai răspândite de chirigiţe, pe care le întâlnim şi în delta noastră. Se hrănesc cu peşti mici, crustacee, viermi sau insecte. Chirigiţa are zborul lin şi acrobat, prinzând peştii mici sau crustaceele de pe luciul apei cu măiestrie. Este adesea întâlnită în regiunile umede şi calde din Europa şi Asia, dar iarna migrează spre zonele calde de la tropice. Familiile de chirigiţe tind să se stabilească în teritoriile pescăruşilor cu capul negru, păsări care se pare că le protejează. Vara, au penajul mai închis la culoare, dar iarna multe pene gri se schimbă şi în locul lor cresc pene albe. Primăvara, îşi fac cuiburile în stuful de pe mal şi depun în medie 2 – 3 ouă. Chirigiţa creşte doar o singură generaţie de pui pe an.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Călifarul alb sau roşu

Pereche de călifari albi

Asemănătoare cu gâştele, aceste păsări nu fac totuşi parte din familia gâştelor şi nici din aceea a raţelor, aşa cum s-ar crede. Călifarul alb (tadorna tadorna, common shelduck) sau roşu (tadorna ferruginea), este o pasăre scumpă la vedere şi este protejată de lege din cauza faptului că numărul ei a scăzut vertiginos în ultimii ani. Populaţiile cele mai mari de călifari trăiesc în Marea Britanie. La noi, în ţară, poate fi văzut în Deltă sau prin bălţile Dobrogei, unde există o sursă de apă dulce şi curată. Penajul ei este foarte frumos şi amatorii de păsări acvatice  cumpără călifari să îşi populeze iazurile şi lacurile proprietate personală… bineînţeles, prin Occident. În Bucureşti, câţiva călifari roşii pot fi văzuţi în Cişmigiu şi Herăstrău, alături de lebede şi gâşte exotice.Călifarul are capul şi partea laterală a aripilor pictate cu un negru-verzui strălucitor în lumina soarelui. Guşa albă este decorată cu un guler portocaliu închis. Masculii un moţ în frunte, ca o prelungire a ciocului, de unde le vine şi numele de raţe cucuiete. Pentru cuibărit, păsările caută zone izolate, departe de locurile oamenilor, dar şi de alte păsări. Masculii devin foarte agresivi când perechile lor depun ouă, alungă orice pasăre se apropie de cuibul lor şi sar imediat la bătaie. Primăvara, o familie de călifari poate avea în medie 8-9 puişori.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Egreta mare sau stârcul alb

Cu un asemenea nume, te aştepţi ca pasărea ce îl poartă să fie deosebit de frumoasă… şi aşa este. Penajul egretelor (ardea alba) este de un alb imaculat, strălucitor. Pe cap, pe spate şi pe coadă au pene lungi, unduitoare, numite egrete… de aici le vine numele. Dacă se pierde într-un stol de berze, o recunoşti imediat după postura capului, pe care şi-l ţine dat pe spate, cu gâtul arcuit. Îşi face cuibul în sălciile joase sau prin stuful înalt de la marginea apei, unde depune 3 sau 4 ouă. În trecut, egretele erau vânate pentru penele lor lungi şi ondulate care se foloseau la decorarea pălăriilor şi a rochiilor de gală. Astăzi, este o pasăre ocrotită de lege şi vânarea ei este interzisă.

Anunțuri

3 comentarii (+add yours?)

  1. Silvia
    Ian 12, 2013 @ 09:20:43

    sunt minunate

    Răspunde

  2. MAERUOD
    Feb 16, 2013 @ 10:55:45

    SUNT FRUMOASA MAI ALES EGRETA

    Răspunde

  3. MAERUOD
    Feb 16, 2013 @ 10:56:35

    SUNT FRUMOASE

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: