Păsările României (II)

ORDINUL PASSERIFORMES – CORVIDAELE

Voi continua prezentarea familiilor de păsări din țara noastră cu reprezentantele Corvidaelor, o familie care face parte din ordinul Passeriformes (păsările cântătoare). Ei bine, da, corbul, gaița, cioara sau coțofana sunt considerate tot păsări cântătoare, chiar dacă țipetele și croncăniturile lor nu seamănă deloc cu trilurile celorlalte păsărele încadrate în ordinul Passeriformes.  

Genul CORVUS – Corbii și rudele lor

Corbul – corvus corax

sursa: wikipedia

Corbul este reprezentantul de seamă al acestei familii de păsări prea puțin îndrăgite, hulite și alungate de pe lângă casele oamenilor. Este cea mai mare dintre ciori și cea mai mare pasăre cântătoare de la noi, din țară. Un corb matur poate atinge aproximativ 1,5 kg în greutate. Pasărea a prosperat aproape peste tot în lume datorită faptului că se poate adapta ușor la diverse medii și acceptă aproape orice sursă de hrană, de la cereale la resturi menajere, de la fructe și legume la hoituri. Corbul poate fi considerat, alături de toate suratele lui, o pasăre sanitară, chiar dacă mai aduce și stricăciuni prin gospodăriile oamenilor. Dincolo de avantajul de a curăța împrejurimile localităților de gunoaie, corbii ar trebui încurajați să cuibărească pe lângă așezările omenești datorită inteligenței și versatilității sale. Este o pasăre foarte isteață, care a dovedit în numeroase experimente științifice că este capabilă să rezolve probleme dificile (spre exemplu să găsească hrana ascunsă într-un loc greu accesibil), să comunice cu oamenii și să se folosească de anumite instrumente, imitând oamenii. Vocabularul corbilor este complex, pot imita sunete mecanice sau alte animale pe care le aud în sălbăticie. Ornitologii au mai descoperit că tinerii corbi sunt mari amatori de jocuri și jucării, sunt printre puținele păsări care se joacă de dragul de a se distra. Șicanează câinii într-un fel de joc de genul prinde-mă dacă poți și se joacă unii cu alții inventând acrobații în zbor și luându-se la întrecere unii cu alții. Din păcate, penajul urâțel și lăcomia corbului i-au făcut pe oameni să îl ostracizeze, deși, în antichitate, calitățile acestei păsări au fost recunoscute și surprinse în câteva opere literare. În România, corbii sunt tot mai rari, din cauza vânătorilor nesăbuiți care credeau că aduc foloase agriculturii ucigându-i fără milă. Astăzi, sunt protejați de lege, dar cred că numai pe hârtie.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Cioara grivă – corvus cornix

 Capul, gâtul şi coada sunt negre, în rest este gri-cenuşie, de unde şi numele de cioară grivă. Are o talie impunătoare şi multe păsări se feresc de ea. Este şireată, impulsivă şi curajoasă. Cioara grivă s-a adaptat mai uşor traiului printre blocuri, deşi se fereşte de oameni, dar ştie că în preajma lor găseşte de mâncare din abundenţă. Spre deosebire de surata ei, cioara neagră de semănătură, cioara grivă este tot mai atrasă de aşezările urbane şi speculează orice situaţia din viaţa oraşului pentru a câştiga ceva. Spre exemplu, aruncă nucile la intrarea în parcare, să le spargă vreo maşină. Dacă le-ar arunca în şosea, unde traficul este mare, nucile s-ar sparge, dar maşinile care trec atât de des le-ar risipi şi ciorile nu s-ar mai alege cu nimic. Este răspândită pe tot cuprinsul ţării, în afara zonelor montane înalte, unde nu găseşte hrana preferată. Mănâncă de toate, de la resturi  de alimente din gunoaie, la ouă de păsări, moluşte, fructe sau seminţe mari. Primăvara, depune în medie 4 – 6 ouă şi îşi creşte apoi puii timp de o lună. După această perioadă, puii sunt suficient de mari şi descurcăreţi să trăiască pe cont propriu. Cioara grivă şi coţofana sunt cele mai bine reprezentate în familia corvidae-lor, în timp ce corbii şi alunarii sunt cele mai rar întâlnite.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Cioara neagră – corvus corone

Acoperită de un penaj negru lucios, cu reflexe albăstrii sau violete, cioara neagră este adesea confundată cu cioara de semănătură sau cu corbul. Dar are dimensiuni mai mici decât corbul şi un cioc puternic, dar mai scurt. La fel ca şi cioara grivă, cioara neagră s-a apropiat mult de aşezările urbane, găsind la marginea acestora munţi de gunoaie cu resturi alimentare. Ciorile nu sunt deloc mofturoase la mâncare, ba chiar fac un serviciu periferiilor insalubre. Cuibăresc în scorburi, în ascunzători găsite în clădirile păsărite sau îşi construiesc singure cuiburi solide, din crengi, iarbă şi pene. Nu de puţine ori, s-au găsit fragmente colorate de plastic în cuiburile lor, de parcă ar ştii că este mai rezistent decât nişte fire de iarbă. Sunt păsări isteţe, care se adaptează cu uşurinţă mediilor ostile, în care alte păsări nu ar putea trăi.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Cioara de semănătură – corvus frugilegus

Ciocul puternic şi lung o deosebeşte de celelalte surate din familia ciorilor. Dar penajul, negru şi lucios, este similar celui pe care îl poartă şi cioara neagră. Trăieşte în colonii mari, de zeci sau chiar sute de membri, în zonele agrare. Îşi face cuibul în copaci, în tufişuri, pe sub poduri sau pe stâlpii dezactivaţi. Este o pasăre robustă şi rezistentă, capabilă să se înmulţească într-un ritm rapid. Într-un an, o cioară de semănătură poate avea  9 pui, pe care îi creşte împreună cu masculul timp de aproape o lună, până când sunt capabili să se descurce singuri.  Preferă zonele de câmpie şi dealurile cultivate, iar hrana este extrem de variată, de la hoituri, resturi, până la păsărele, melci, grâne şi fructe.

 xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Stăncuţa – corvus monedula 

Este o pasăre deosebit de simpatică, în pofida penajului negru. Înrudită cu cioara, dar mai mică de mărime, stăncuţa are un căpşor rotund, încadrat de un penaj pufos şi gri. Irisul alb este un semn distinctiv faţă de verişoara ei negricioasă. În rest, arată exact ca cioara şi este la fel de isteaţă ca ea. Îşi caută hrana şi în văzduh, şi pe sol, se serveşte cu păsări mai mici, ouă, dar şi resturi menajere, seminţe sau fructe. Extrem de adaptabilă la diverse condiţii de mediu, trăieşte şi prosperă la fel de bine în regiunile rurale, cât şi în oraşe. Este o pasăre foarte gălăgioasă, dar ţipetele ascuţite, aproape metalice, pe care le produce nu o face prea iubită printre vecini. Stăncuţele îşi aleg perechea pe viaţă, dar trăiesc în cârduri, fiind mai fericite şi mai apărate alături de suratele lor, decât singure. Când găsesc hrană, o împart cu celelalte membre ale familiei, fără resentimente. De altfe, studiile îndelungate asupra acestor păsări au demonstrat că, în cadrul cârdului care poate fi format din câteva sute de păsări, există o ierarhie bine stabilită şi că fiecare pasăre îşi cunoaşte locul. Modul în care împart mâncarea este destul de rar printre păsări şi pare să fie strâns legat de această ierarhie.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Gaiţa – garrulus glandarius

Sursa: www.birding.in Înrudită cu păsările de mai sus din genul Corvus, gaiţa face notă discordantă prin penajul ei deosebit: corpul maroniu-roşcat, aripioarele tivite cu un turcoaz aprins, punctat cu alb şi negru. O pasăre frumoasă, tot mai rară şi mai greu de observat în natură, deşi este răspândită prin toată Europa şi Asia. Preferă pădurile de conifere, dar iarna coboară în parcuri şi livezi, pe lângă aşezările umane. Se hrăneşte cu tot felul de animale şi păsări mici, ouă, insecte, seminţe şi fructe. Dar ghindele sunt preferatele lor şi, toamna, o singură gaiţă este capabilă să ascundă mii de ghinde în diverse scorburi sau în pământ, drept provizie pentru iarnă. În unele regiuni montane, răspândirea şi dezvoltarea unor specii de stejari depinde în mod special de hărnicia gaiţelor, de cât de departe pot ele să îngroape ghindele. De altfel, numele lor în latină, glandarius, vine de la gland care înseamnă ghindă. În aprilie, femela depune în medie 5 – 7 ouă, puii eclozând după aproape 17 zile. Îi creşte singură, rareori masculii ajutându-şi perechile să îi hrănească.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Coţofana – pica pica

Penajul alb cu negru o face uşor de recunoscut, indiferent cât de puţin cunoşti păsările. Pasăre frumoasă, cu o coadă lungă şi elegantă care unduieşte în zbor, coţofana (common magpie) face notă discordantă între corvidae prin petele albe de pe aripi. În Europa, a fost considerată din vechi timpuri un sol al veştilor rele şi a fost alungată de pe lângă oameni. În Asia, în schimb, era văzută ca un duh prietenos şi bine venit. Datorită obiceiului ei de a fura ouăle altor păsări şi obiectele lucioase, coţofana este prea puţin iubită. Dar şi ea are rolul, ca celelalte surate corvidae, de curăţare a zonelor mizere. Este cu atât mai folositoare pe lângă aşezările de la sate, întrucât ea culege paraziţii care cotropesc pielea şi rănile vitelor şi oilor.  Ca şi gaiţa, toamna îşi ascunde provizii de hrană în sol. Coţofenele trăiesc în grupuri de câteva zeci de păsări, dar în perioada de împerechere îşi petrec timpul în cuplu. În urma ultimelor studii, coţofana este considerată una dintre cele mai inteligente păsări, cu o viaţă socială bogată. Este capabilă să se recunoască într-o oglindă, foloseşte anumite obiecte pe post de instrumente şi este un bun strateg în lupta cu alte păsări. Poate imita sunete diverse, inclusiv ţipetele oamenilor. Au fost observate chiar ritualuri anumite pentru deplângerea suratelor pierdute.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Alunarul – nucifraga caryocatactes 

Numele lui latin, atât de alambicat, înseamnă de fapt „spărgătorul de nuci”. Alunarul (eurasian nutcracker) este destul de rar întâlnit la noi în ţară, în special în zonele montane, în pădurile de pini şi molizi. Aici găseşte hrana lui preferată: seminţe de conifere şi alune. Nucile sunt delicatesă şi, când le găseşte, le sparge cu o dexteritate de invidiat făcând mai întâi o gaură mică în coajă cu ciocul lui ascuţit şi puternic. Penajul cafeniu este stropit cu puncte albe, ceea ce îl face asemănător graurilor, deşi este mai mare şi are o coadă lungă, neagră. Deoarece este o pasăre rară, vânătoarea lui pe teritoriul României este interzisă.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Ordinul PICIFORMES – marea familie a ciocănitorilor şi ghionoaielor

Piciformele sunt peste 400 de specii în întreaga lume, dar puţine dintre ele sunt întâlnite pe teritoriul României. De reţinut că ciocănitorile sunt înrudite cu păsări mai exotice precum tucanii sau coloraţii barbeţi din pădurile tropicale sau cu indicatoridae-le, păsările căutoare de miere care le arată oamenilor şi bursucilor deopotrivă cum să găsească fagurii, numai să primească şi ele câteva picături de miere sau nişte larve.

Ciocănitoarea grădinilor – genul DENDROCOPOS

Ciocănitoare de grădini

Cea mai cunoscută ciocănitoare, ciocănitoarea de grădină (dendrocopos syriacus, eng. syrian woodpecker) se distinge destul de greu de suratele ei cu care împarte acelaşi moţ roşu şi cam acelaşi penaj negru, punctat cu linii şi buline albe. Oricum, ciocănitorile, în general, sunt printre păsările cel mai uşor de recunoscut după tocănitul puternic pe care îl fac când caută insecte sub coaja copacilor. Ciocănitorile preferă pădurile cu copaci bătrâni de pe lângă aşezările umane, deşi nu le place să se apropie de oameni. Livezile, parcurile, staţiunile montane sau de şes, înconjurate de păduri, sunt regiunile preferate pentru cuibărit. Deşi au venit în ţara noastră din sudul Europei, ciocănitorile au devenit păsări sedentare, destul de rezistente la gerul aspru al iernilor din câmpie. Îşi fac cuiburile în găurile pe care le fac în scoarţa arborilor şi depun în medie 4 – 8 ouă.

Ciocănitoarea pestriţă mare

Din genul Dendrocopos, pe teritoriul României mai trăiesc ciocănitoarea cu spatele alb (dendrocopos leucotos), ciocănitoarea de stejar (dendrocopos medius), ciocănitoarea mică (dendrocopos minor), ciocănitoarea pestriţă mare (dendrocopos major).

Ciocănitoarea neagră – genul DRYOCOPUS

Cu totul deosebită de suratele pestriţe, ciocănitoarea neagră (dryocopus martius, eng. black woodpecker) se distinge prin talie, este mult mai mare, prin culoarea penajului, dar mai ales prin moţul roşu şi bogat, ca o scufiţă. Moţul este mai mare şi mai intens colorat la masculi. Ciocănitoarea neagră atinge aproape jumătate de metru în lungime şi este cea mai mare reprezentată a familiei sale. Este o pasăre sedentară care preferă pădurile întinse, aerisite, cu mulţi copaci bătrâni, care ascund larve şi insecte din bleşug sub coajă.


xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Ghionoaia – genul PICUS

I se mai spune şi ciocănitoarea sură (picus canus, eng. greyheaded woodpecker). Are un penaj deosebit de frumos, cu nuanţe gri-verzui, o coadă cu pene pestriţe şi nelipsita săpcuţă roşie.

Ca şi suratele negricioase, se hrăneşte cu insecte şi larve pe care le găseşte sub scoarţa copacilor, dar o vedem uneori căutând insecte şi prin iarbă. Este o pasăre fricoasă, care dispare imediat la apariţia oamenilor. Este înrudită cu ghinoaia verde (picus viridis) dar mai mică puţin decât aceasta. Preferă pădurile de pe dealurile din centrul ţării, îşi face cuibul în copaci înalţi, la peste 3 m şi creşte în medie 4 pui pe an.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Ciocănitoarea de munte – genul PICOIDES

Destul de rară prin pădurile din ţara noastră, cu puţin noroc o poţi zări în pădurile de molid sau de mesteacăn, cu mulţi copaci bătrâni, din regiunile subalpine. Ciocănitoarea de munte (picoides tridactylus, eng. eurasian three-toed woodpecker) se deosebeşte de suratele ei prin dungile albe de pe cap, care îi încadrează căciuliţa galbenă. Aripile şi penele din coadă sunt punctate cu alb. Adesea se hrăneşte spre baza arborilor, unde face găuri nu numai pentru a prinde larve şi insecte, dar şi pentru a colecta seva de molid, preferata ei. Fructele de pădure sunt delicatese pe care le culege cu plăcere, spre sfârşitul verii. Perechile de ciocănitori de munte îşi fac cuiburile în cavităţile pe care le sapă în trunchiul molizilor. S-a observat că perechile clocitoare îşi fac câte un cuib nou în fiecare an.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Capîntortură – o pasăre stranie – genul JYNX

 Înrudită cu ciocănitoarele, nu pare deloc să le semene. Şi totuşi, face parte din familia Picidae. Capîntortură (jynx torquilla, eng. wryneck) este o pasăre cenuşie, cu un gât şi cap lunguieţ, pestriţ. Partea ventrală, de asemenea, este acoperită de penaj pestriţ. Preferă regiunile deschise, câmpiile nisipoase, unde forează după furnici, sau livezile. Este o pasăre migratoare, care nu suportă iernile de la noi. Soseşte primăvara şi cuibăreşte în regiunile de deal, dar este destul de greu de observat. Ceea ce o face cu adevărat stranie între păsări, este abilitatea ei de aşi întoarce capul cu 180 de grade, când se simte ameninţată. Îşi răsuceşte capul cu viteză, sâsâie şi şuieră ameninţător, o tactică care dă roade când este prinsă de vreo pasăre de pradă sau de vreun şarpe. Din cauza acestui mecanism de apărare, absolut ingenios şi unic, biata pasăre a fost adesea asociată cu magia neagră şi omorâtă… superstiţiile şi incultura au făcut milioane de victime în rândul înaripatelor, din păcate!

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

ORDINUL GALLIFORMES

Acest ordin cuprinde 5 familii de păsări, o mare parte dintre ele domesticite, iar cea mai mare parte trăind prin alte părţi ale lumii. Mă voi opri numai asupra familiei Phasianidae care cuprinde găinile, potârnichile, fazanii şi curcanii.

1. genul Alectoris – 

Potârnichea de stâncă: alectoris graeca

Şi-a primit numele după mediul în care îi place să trăiască, în regiunile stâncoase, aride, cu vegetaţie pitică de la deal şi de la baza munţilor. Este trecută pe lista păsărilor din România, dar foarte greu de găsit, probabil tot mai rară în ultima vreme. Colonii mai mari de potârnichi de stâncă pot fi găsite în Sicilia.

potarniche de stanca

Se hrăneşte cu o varietate mare de seminţe şi cu insecte. Îşi face cuibul printre bolovani şi poate depune de la 5 până la 21 de ouă.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

2. genul Coturnix – Prepeliţele 

Prepeliţa – coturnix coturnix

Are mărimea un sturz şi penajul pestriţ, care o ajută să se camufleze la sol, printre bolovani şi ierburi. Este singura pasăre din ordinul Galliformes din România care este migratoare. Trăieşte în ţinuturile joase şi calde din sud, în regiunile ierboase.

prepelita

Din păcate, numărul prepeliţelor aflate în sălbăticie în România a scăzut dramatic, din cauza agriculturii intensive şi a vânătorilor mari amatori de astfel de păsări (de parcă nu ar fi galantarele alimentarelor pline cu carne de pui şi curcan).

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

3. genul Gallus – găinile şi cocoşii (nu cred că este cazul să le mai prezint)

4. genul Lophophorus

Fazanul de Hymalaia (lophophorus impeyanus) – nu este specific României, dar au început să apară şi la noi de vânzare. Trăieşte în Afganistan, China, Nepal… Crescătorii susţin că este foarte uşor de îmblânzit.

fazan de hymalaiaxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

5. genul Maleagris – curcile (nu cred că mai este cazul să le prezint)

6. genul Perdix – potârnichea (perdix perdix)

Pasăre adaptată zonelor joase, de deal şi de câmpie, cu iarbă deasă, precum fâneţele. Se fereşte de regiunile împădurite, preferă spaţiile largi, cu tufişuri rare, în care se ascunde la nevoie. Culoarea penajului este cenuşie, punctată pe abdomen cu dunguliţe fine de alb şi negru, iar capul şi guşa au o nuanţă roşcată. Penajul este asemănător la femelă şi mascul, doar că bărbătuşii au un fel de potcoavă maronie pe piept, mai uşor de văzut când ăşi iau zborul. Toamna şi iarna potârnichile trăiesc în grupuri mari, primăvara despărţindu-se în perechi pentru clocit şi creşterea puilor. Potârnichile sunt monogame pe viaţă, ele îşi aleg un alt partener, doar după moartea primului.

potarniche

Speranţa de viaţă este scăzută, de 3 – 4 ani, din cauza vitregiilor naturii, dar şi a vânătorilor. Găinuşa depune în medie 10 – 20 de ouă, într.un cuib făcut sub o tufă sau într-un pâlc de iarbă înaltă, le cloceşte singură, păzită de aproape de mascul. În caz de pericol, ea rămâne ţintuită pe cuib, să nu trădeze prin zborul ei locaţia cu ouăle preţioase. Dacă părăseşte cuibul pentru a se hrăni, ea acoperă grijulie ouăle cu iarbă uscată şi crenguţe. Ceea ce este interesant, este faptul că, pe perioada clocitului, potârnichea nu degajă niciun miros şi prădătorii naturali au prea puţine şanse să o găsească.

7. Genul Phasianus – fazanii 

Fazanul – phasianus colchicus

Pasărea este originară din Asia, dar se pare că a fost adusă pe teritoriul României înainte de epoca medievală, astfel că s-a adaptat foarte bine climei şi geografiei noastre. Penajul spectaculos a făcut ca fazanul să fie crescut pentru frumuseţea lui la curţile domneşti şi, azi, prin curţile tuturor iubitorilor de păsări exotice. Genul Phasianus cuprinde 30 de rase, obţinute prin selecţie naturală de crescătorii de elită. Fazanii sălbatici de pe teritoriul României trăiesc la marginea localităţilor, în regiunile de câmpie împădurite. Ziua, îşi caută hrana pe câmp, noaptea se retrag în pădure, să doarmă la adăpostul copacilor, la înălţime.

fazani

Fazanul este o pasăre poligamă, un cocoş având un mic grup de găinuşe care îl urmează. Femela depune în cuib 8 – 15 ouă pe care le cloceşte timp de 24 de zile, spre sfârşitul primăverii.  În pofida faptului că le place să doarmă în copaci, pentru a se proteja de prădătorii nopţii, făzăniţele îşi fac cuiburile pe sol, camuflate în iarba înaltă sau în tufişurile dese de la marginea câmpurilor cultivate cu cereale.

8. genul Tetrao

Cocoşul de mesteacăn – tetrao tetrix

Pasăre de pădure, preferă zonele deluroase sau poalele împădurite ale munţilor şi îşi alege locul în apropierea unor lacuri sau smârcuri. Cocoşul atinge jumătate de metru lungime, este o pasăre mare şi puternică, cu un penaj distinct de un negru lucios, cu sprâncene roşii ca focul. O parte din penele cozii sunt albe, şi anume cele de dedesubt. Când este furios, când se luptă cu alţi cocoşi sau când vrea să cucerească o găinuşă, cocoşul îşi înfoaie coada, astfel că penele albe se răsfiră ca un evantai stufos deasupra spinării – un adevărat spectacol.

cocos de mesteacan

Este o pasăre poligamă, un singur cocoş având mai multe găinuşe, împerecherea are loc în luna mai, iar găinile depun ouă în cuiburi aflate pe sol, ascunse prin tufişuri. În Europa occidentală, populaţia de cocoşi de mesteceni este în pericol, la noi în ţară au mai rămas atât de puţini că abia mai pot fi găsiţi. Din această cauză, cocoşul de mesteacăn este considerat monument al naturii şi vânarea lui este complet interzisă.

9. genul Numididae – bibilicile

bibilici2

Originare din Africa, bibilicile au început să fie crescute în număr mare şi la noi în ţară pentru carne şi ouă, care sunt deosebit de apreciate pentru gustul deosebit. Bibilicile mai poartă şi numele de picheriţe. Păsări fără pretenţii, rezistente la boli şi condiţii mai aspre de climă, bibilicile mai sunt iubite şi pentru penajul lor pestriţ. De obicei, sunt crescute în familii, câte patru femele la un mascul. Cocoşeii de bibilică au capul mai mare şi penajul mai deschis la culoare.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

ORDINUL COLUMBIFORMES – FAMILIA COLUMBIDAE

Familia porumbeilor şi turturelelor include aproximativ 130 de specii, răspândite în toată lumea, dar cele mai multe sunt întâlnite în Asia, Malayezia şi Australia. În general, termenul „porumbel” este folosit pentru speciile mari şi robuste, iar „turturele” pentru speciile mai mici şi mai delicate. Dintre numeroasele specii din lume, în România trăiesc în sălbăticie:  porumbelul de casă (columba livia), porumbelul de scorbură (columba oenas), porumbelul gulerat (columba palumbus), guguştiucul (streptopelia decaocto) şi turturica (streptopelia turtur).

Genul COLUMBA

Porumbelul de casă – columba livia (eng. rock pigeon)

Nelipsiţi din parcuri, pieţe şi din centrele oraşelor, porumbeii de casă sunt dependenţi de aşezările umane, unde găsesc hrană diversă în orice sezon. Trăiesc în colonii mari, unele depăşind câteva sute de membri. Îşi fac cuiburile prin crăpăturile clădirilor, acoperişuri, poduri, oriunde pot găsi o ascunzătoare potrivită pentru pui, dar aproape de oameni şi de sursele permanente de hrană şi de apă. Din această specie, columbofilii pasionaţi au creat prin selecţii succesive porumbelul domestic (columba livia domestica), cu numeroase subspecii.

Columba-livia

Porumbelul de casă îşi alege perechea pe viaţă şi rareori părăseşte zona în care s-a stabilit sau cârdul din care face parte. Primăvara, în martie sau aprilie, porumbiţa depune două ouă, iar părinţii îşi cresc puii împreună. În primele zile, puii sunt hrăniţi cu un lapte secretat de guşa mamei, apoi primesc hrana obişnuită speciei, seminţe, bucăţele de pâine, resturi de alimente. Penajul porumbeilor variază de la alb, gri, negru, vineţiu, pe gât având pene în irizaţii mov şi verzi. Diferenţele sexuale sunt uneori greu de observat, porumbiţele fiind totuşi mai mici decât masculii şi având pene cu irizaţii strălucitoare pe o zonă mai restrânsă a gâtului, mai mult pe laterale, decât pe piept.

Porumbelul de scorbură – columba oenas (eng. stock dove )

În România, acest porumbel soseşte pe timpul verii şi cuibăreşte în regiunile păduroase de la câmpie şi deal. Îşi face cuibul în scorburi de copaci, în scorburi din maluri surpate sau foloseşte cuiburi mari abandonate de ciori.

porumbel de scorbura

Penajul gri-cenuşiu are irizaţii verzui şi albăstrui, pete negre pe aripi şi pene movulii pe gât. Primăvara, depune două ouă pe care părinţii le clocesc pe rând. Uneori, în regiunile cu hrană din belşug, porumbeii de scorbură pot avea două ponte şi 3 sau 4 pui. Toamna migrează spre zonele mai blânde din jurul Mediteranei sau din Asia.

Porumbelul gulerat – columba palumbus (eng. common wood pigeon)

Gulerul alb de la gât şi dungile albe de pe aripi te ajută să distingi cu uşurinţă porumbelul gulerat de porumbelul de casă. Acesta s-a adaptat şi el pe lângă aşezările umane, dar preferă regiunile cu mulţi copaci, livezile, parcurile, pădurile tinere de la sate. Trăieşte în perechi şi are acelaşi obicei de a creşte doi pui pe an.

porumbel gulerat

Porumbelul gulerat este cel mai mare ca talie între porumbeii sălbatici de la noi din ţară. Soseşte la început de primăvara şi pleacă în migraţie la primele zile reci de toamnă. Columbofilii spun că este un exemplu de fidelitate. Deşi trăieşte în comunităţi mari, porumbelul gulerat îşi alege perechea pe viaţă şi cântă duios şi trist, dacă o pierde.

Genul STREPTOPELIA

Guguştiucul – streptopelia decaocto (eng. eurasian collared dove )

Acest porumbel micuţ, cu un penaj şters cenuşiu, dar cu ochii blânzi şi expresivi, vine de foarte departe în ţara noastră, din tărâmurile îndepărtate ale Asiei, mai degrabă din zonele submontane ale Chinei. Iniţial a fost o pasăre migratoare, dar ulterior a ajuns să se stabilească în diverse regiuni ale Europei, inclusiv în zonele bătute de zăpadă şi vânturi reci pe timp de iarnă. Guguştiucul are o poveste de viaţă incredibilă… o pasăre miă şi fragilă, timidă, sperioasă, a reuşit să cucerească un continent întreg şi să răzbată în zone dens populate de oameni, în pofida tuturor prădătorilor şi riscurilor. Iniţial, o pasăre care trăia în locuri sălbatice, departe de civilizaţie, a ales în ultimele decade să se alăture omului, să se apropie de casele şi aşezările noastre. Comportamentul lui este surprinzător, a emigrat, a cucerit noi teritorii şi s-a apropiat de oameni atât de mult, că aproape nici nu îl mai vedem prin păduri sau pe câmpuri, ci numai prin sate şi prin oraşe, aproape de noi. Guguştiucul şi-a schimbat radical modul de viaţă, iar acest lucru nu s-a petrecut de-a lungu a zeci de mii de ani, cum se întâmplă cu alte specii, ci de-a lungul a câtorva sute de ani, un interval de timp foarte scurt pentru o astfel de adaptare la conditii noi.

gugustiuci 1

Mai mult, a renunţat să îşi mai facă cuib prin copaci, de teama păsărilor răpitoare, şi cuibăreşte acum în crăpăturile caselor vechi, în nişele balcoanelor, foarte aproape de oameni, dar suficient de bine ascuns să nu îi vezi cuibul şi să îi furi puii. Urmăresc guguştiucii cu mare atenţie de câţiva ani şi am observat că sunt deosebit de inteligenţi. Spre deosebire de porumbei, guguştiucii speculează imediat orice oportunitate. Ei urmăresc cu mare atenţie activitatea oamenilor, învaţă imediat locurile unde găsesc hrană şi se stabilesc pe lângă balcoanele şi casele unde primesc mâncare. Sunt oportunişti şi puţin cerşetori, dar niciodată lacomi. Ştiu când le oferi ceva şi vin bucuroşi să ia grăunţele sau pâinea (apropos, nu e deloc indicat să le dăm păsărilor pâine, cel mai bine seminţe), ca apoi să îţi cânte bucuroşi la fereastră. Dacă are o sursă constantă de hrană, un cuplu de guguştiuci poate creşte chiar 2 serii de pui pe an, de obicei însă are o singură pontă şi creşte cam unul sau doi pui. În iernile cumplit de geroase, am văzut mulţi guguştiuci morţi printre blocuri de frig, dar dacă iarna este mai blândă, cei din sud îi fac faţă… cu toate acestea, numărul lor continuă să fie mult mai scăzut decât al porumbeilor.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Turturica – Streptopelia turtur

Pasăre migratoare, stă în ţara noastră doar în sezonul cald, din aprilie până spre sfârşitul lui septembrie, când pleacă spre regiuni mai primitoare pe timpul iernii. Turturica este delicată, cu un corp mai alungit şi gât mai subţirel decât fraţii ei mai mari, porumbeii. Din ce în ce mai rară în întreaga Europă, putem avea norocul să o vedem în regiunile împădurite de deal, dacă are curajul să se arate din desişul crengilor.

turturele

Seamănă foarte mult cu guguştiucul, dar la o privire mai atentă observăm culorile deosebite ale penajului pe aripi şi dungile specifice de pe gât. De aproape, se vede inelul roşu de la ochi, care la guguştiuci este alb. Din păcate, este tot mai scumpă la vedere şi poate fi considerată specie în pericol. O pereche de turturele depune, la o pontă, doar 2 ouă, şi poate creşte unul sau cel mult doi pui pe an. Cu o asemenea rată lentă de reproducere, specia este în declin constant.

20 comentarii (+add yours?)

  1. Gabriela Popescu
    Feb 14, 2012 @ 17:50:07

    Locuiesc in Brasov, langa Tampa si am onoarea si privilegiul de a primi la geamul meu, iarna, vrabiute, pitigoi, gaite, rar, si cate o ciocanitoare si mierle sau grauri. Pe toate le hranesc cu slanina, fructe, paine, seminte…dupa preferinte. Intrebarea mea este: cum se deosebeste mierla de graur?

    Răspunde

    • Casa cu perusi
      Feb 15, 2012 @ 17:47:30

      Buna Gabriela, mierla mascul are penajul complet negru si un cioc galben-portocaliu, mierla femela este de un cenusiu inchis cu cioc galben. Graurul are penajul negru cu irizatii superbe de albastru, verde, turcoaz in lumina soarelui si ciripeste foarte mult, scoate niste fluieraturi si chitaieli specifice, mierla canta mai putin iarna. Eu voi continua prezentarea pasarilor de la noi din tara si voi ajunge curand si la aceste pasari, sper sa mai vii pe blog si sa urmaresti paginile dedicate pasarilor din Romania.

      Răspunde

  2. Cristina
    Noi 18, 2012 @ 13:05:10

    In drumul meu spre munca..am dar de o pasare…care din pacate nu a avut o soarta prea buna. Nu stiu insa ce specie este..si sunt putin curioasa. Exista vreo posibilitate sa uploadez o poza..sau sa dau send?

    Răspunde

    • Casa cu perusi
      Noi 18, 2012 @ 13:15:06

      Buna Cristina, poti sa imi trimiti o foto la adresa adina_zamfir@yahoo.com De asemenea, poti trimite o foto si o descriere a problemelor pe care le are pasarea la Societatea Ornitologica Romana, daca pasarea mai are o sansa, ei te pot ajuta avand legaturi cu veterinari specializati pe pasari salbatice.

      Răspunde

  3. Delia
    Dec 03, 2012 @ 09:33:48

    as avea o intrebare.Daca cumva as vedea un pui de ghionoaie mic si vara nimeni care sa il iubeasca as fi putut sal adopt.

    Răspunde

  4. Angela
    Apr 12, 2013 @ 06:55:37

    Buna. Am ingrijit un pui de porumbel , a durat mai mult din cauza aripei si suferise si de lipsa de hrana. Cand l-am dus afara nu a zburat, a ramas speriat in acelasi loc. L-am luat in casa deoarece locul e plin de pisici care se urca si in copaci dupa pasari Astfel s-a umanizat e haios si f destept,ne amuza cand fura lucruri si le duce in cutia lui Nu-l mai poti abandona aiurea deoarece s-a obisnuit sa mearga mai mult pe jos si n-ar sti sa se apere de animale. Imi pare nespus de rau ca nu sta intr-o curte supravegheat cat de cat pana s-ar obisnui cu libertatea. Nu am balcon spatiul lui de zbor e doar Holul si baia. Va rog ,poate cineva sa-l ajute? Multumesc..

    Răspunde

    • Casa cu perusi
      Apr 12, 2013 @ 08:38:43

      Angela, este fenomenal ce ai facut tu, ma bucur mult ca ai reusit sa salvezi un suflet, cand atatea pasari mor in jur… Cred ca ar fi bine sa iei legatura cu un columbofil, un crescator de porumbei, poate il ia in crescatoria lui si alaturi de ceilalti se va invata sa traiasca asemeni fratilor lui si sa zboare. Cauta o asociatie de columbofili pe net si trimite-le un mesaj.

      Răspunde

  5. Laurentiu
    Mai 07, 2013 @ 13:33:12

    Ma poate ajuta si pe mine cineva? E o pasare langa blocul meu care canta toata noaptea, un sunet ff asemanator cu sonarul submarinelor (am inregistrarea) daca ma puteti ajuta va rog, sunt tare curios ce fel de pasa este. Multumesc.

    Răspunde

    • Casa cu perusi
      Mai 07, 2013 @ 14:04:31

      Laurentiu, daca sunetele respective sunt aproape metalice si se repeta obsesiv fara modulatie, este posibil sa fie vorba de o insecta, din familia cosasilor sau cicadelor. Imi poti trimite pe mail inregistrarea la adresa adina_zamfir@yahoo.com poate recunosc trilul, daca este pasare. Insa, pe la noi prin tara, nu prea avem pasari sa cante noaptea, doar mierlele si privighetorile canta la apus, pana se intuneca, dar noaptea mai putin.

      Răspunde

    • mirelachristine
      Mai 09, 2013 @ 20:47:09

      Laurentiu, este vorba despre o insecta sigur. Este cicada. La mine in livada toata vara canta foarte des, tare si ascutit si tine cantecul ei multe secunde.Ba am si fotografiat-o. Sunt insecte superbe! Daca vrei, pot sa trimit foto.

      Răspunde

      • Casa cu perusi
        Mai 10, 2013 @ 08:48:43

        Buna Mirela, am primit o inregistrare de la Laurentiu cu sunetul respectiv, nu este cicada, este un sunet metalic, perfect regulat, care pare sa fie emis de un aparat care alunga rozatoarele sau insectele sau de o alarma mai fistichie de masina. Mie mi se pare ca este un sunet scos de un mecanism, nu de o fiinta vie. Cicadele bazaie foarte tare, sunt haioase, dar sunetul trimis de Laurentiu nu este un bazait.

    • Ciripel
      Iun 13, 2013 @ 17:29:58

      Cred ca pasarea respectiva este un
      ‘fluierar”. Si in cartierul meu este una. Canta aproape in fiecare noapte calda de vara. Multa vreme am crezut ca fluieratul respectiv era scartaitul unui leagan metalic din parcul din apropiere. Eram revoltata de faptul ca cineva se dadea in leagan toata noaptea scartaind atat de mult. Interesant este faptul ca dupa ce am aflat ca e sunet produs de o pasare nu m-a mai deranjat la fel de mult.
      Nu am vazut-o niciodata, nu stiu nimic altceva despre ea. Doar numele si strigatul ei „tehnic”, strident si monoton.

      Răspunde

      • Nicu Goanga
        Aug 23, 2013 @ 18:04:24

        Trebuie sa aflu ce este neeaparat, mie unu imi suna a sonar am incercat sa o gasesc dar nu dau de ea. Comunica cu altele la mare distanta asta e sigur. Daca o prind ii fac poza mama ei sa fie ca’s mai rau ca Nica. Ajutati-ne care puteti cu o denumire si poze ceva pana imi iau nightvision-ul la mine.

  6. laurentiu
    Mai 21, 2013 @ 10:51:19

    am gasit doi pui micuti de cioara cazuti din cuib .cu ce sa-i hranesc ?cum sa le dau apa sa bea ? va rog sa ma ajutati . multumesc !

    Răspunde

    • Casa cu perusi
      Mai 21, 2013 @ 11:01:38

      Puii de cioara sunt hraniti cu rame, larve, bucatele de carne mici. Pune hrana ion varful unui betisor, de genul celor de la frigarui, si baga-l pe ciocul lor pana se prind ca primesc mancare si inghit singurei. Le poti mici bucatele de carne de pui, vor fi incantati, fructe si legume. Ciorile sunt omnivore si pot manca aproape orice. De asemenea, le poti da oua fierte. Apa le poti da indirect, spre exemplu bucatele mici de paine inmuiata in apa sau poti incerca cu o pipeta sa le picuri pe cioc. Puii oricum nu beau prea multa apa, dar e bine sa ii inveti sa se serveasca singuri dintr+o cutiuta.

      Răspunde

    • Casa cu perusi
      Mai 21, 2013 @ 11:05:56

      Am uitat sa iti scriu ca puii trebuie hraniti des, daca sunt micuti si golasi, tb sa le dai o portie mare de ceva la fiecare ora, daca sunt mai mari si au deja penele mari pe ei, ii poti hrani la 2 ore cu o portie consistenta.

      Răspunde

  7. Trackback: Despre ciori | Munte si flori
  8. Andrei
    Mai 28, 2014 @ 18:34:19

    Salutare, in toate noptile de cand a dat caldura, am o pasare vecina cu mine, care canta pana dimineata, si seamana perfect cu o mierla. Poate fi mierla ce canta noaptea ?
    Multumesc

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: