În călătorie

Statuile plâng la Herculane

Staţiune regală, cândva o destinaţie romantică şi o arhitectură care rivaliza cu frumuseţile din Karlovy Vary, Herculane te înfioară acum.

Te plimbi prin centrul istoric al staţiunii şi ai impresia că te-ai întors în timp, într-un trecut al nimănui, în care nici fantomele nu-şi mai doresc să apară.

Din clădirile superbe de odinioară un şuvoi de aer rece, ca din mormânt, se scurge pe ferestrele căscate larg spre stradă. De parcă ar vrea să prindă lumina cât timp mai rezistă ramele în pereţii măcinaţi.

Nimănui nu-i mai pasă de centrul istoric al staţiunii.


Pe ici, pe colo s-a mai renovat o faţadă… cine ştie ce este înăuntrul clădirilor şi dacă vor fi vreodată readuse la viaţă.

Comuniştii au distrus-o construind hoteluri megalit, de câte 10 etaje, în care se înghesuia proletariatul… în vremurile de azi o distrug interesele politice şi financiare ale unor inculţi cu pretenţii de investitori.

Cu toate acestea, centrul istoric a păstrat un farmec aparte. Chiar dacă pereţii şi picturile sunt coşcovite, chiar dacă ferestrele şi uşile au dispărut de mult, chiar dacă statuile plâng…

… mi-a plăcut mai mult să mă plimb printre dărâmături decât în partea modernă a staţiunii unde terasele şi pensiunile noi, vopsite violent, construite fără nicio noimă, dau impresia de ţigănie.

Herculane, ridicată pe malul Cernei, în valea îngustă dintre munţi, va renaşte cândva. Poate un primar cu mai multă minte şi cu mai mult suflet va găsi o soluţie. Este nevoie, poate, de zeci de milioane de euro să pui pe picioare clădirile în care fluturau altă dată crinoline şi batiste de mătase.

În prezent, nici măcar parcul nu este îngrijit, deşi nu costă prea mult să schimbi pavajul trotuarelor, să aduci nişte bănci de lemn au alură vintage şi să plantezi nişte trandafiri. Crucea albă veghează deasupra istoriei acestor locuri şi, poate, vor veni vremuri mai bune.

 

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Praga, orașul fără flori

Admirată, iubită, alintată – Praga de aur, Praga îndrăgostiților… și, totuși, mie nu mi-a rămas în suflet…

I-am făcut o vizită în luna martie și i-am dedicat cinci zile. Trei sunt suficiente să vizitezi toate locurile interesante, dar am stat 5 să mă pierd pe străduțele pietruite, să caut prețioasele comori arhitecturale ascunse prin cotloane pe unde nu calcă niciun picior de chinez sau italian.

Centrul istoric este deosebit de frumos, cu o arhitectură bogată, care împletește măiestrit mai multe stiluri din secolele trecute.

Clădirile au fost renovate fără cusur, la prima vedere, și culorile lor pastelate de la galben, la verde, roz sau crem, îți mângâie privirea.

Blazoane vechi, statui, dantelării din piatră, motive orientale și occidentale, imitații după celebra Vienă… totul vorbește în Praga despre dragostea locuitorilor ei pentru frumos și pentru stil.

Curățenia exemplară, în pofida miilor de turiști care invadează piațetele și străduțele… nu vedeai nicio hârtie pe jos, dar mașinile parcate peste tot și mulțimea de magazine cu suveniruri, cu obiectele lor viu colorate și stridente ajung să te sufoce.

Nu poți parcurge în liniște aleile înguste care leagă Piața Wenceslas de Podul Carol, fără să te lovești de ușile larg deschise ale magaziilor cu suverniruri, căci arată ca niște magazii, ticsite cu tot felul de nimicuri din plastic, care strică peisajul.

Ridici privirea după un balcon minunat împodobit cu flori din marmură și stâlpii cu fire de telefon te împiedică să faci vreo poză, din orice unghi ai încerca.

Obosești mergând agale ore în șir pe străduțe și cauți disperat un parc să îți mai odihnești picioarele… căci sufletul e plin de entuziasm, dar picioarele nu te mai ascultă.

Cu chiu, cu vai, dacă ai noroc să arunci ochii printr-un gang bine ascuns zărești intrarea în Grădinile Franciscane, singurul loc verde din centrul Pragăi, un parc in miniatură, prea mic în oceanul de piatră care te înconjoară. Despre copaci și despre flori, nici nu mai vorbim.

În Praga turistica, în centru anume, domină piatra, măiestrit lucrată, vopsită, sculptată, finisată… dar, totuși, rămâne piatră.

Vedere de pe colina Petrin spre Vltava

Dacă vrei o lecție de arhitectură, este destinația potrivită. Dacă vrei o vacanță bucolică, nu prea se potrivește. Așa se face că, din minunata Pragă, singurul loc care mi-a rămas în suflet este colina Petrin, singurul spațiu verde, dăruit cu pomi fructiferi, iarbă, grădini de trandafiri și păsări.

Catedrala Sf. Vitus, laterala

Bineînțeles, centrul vechi, cu străduțele înguste din vremea ghetoului evreiesc, are farmecul lui. Este frumos să îl străbați la pas, dacă nu te lovești de grupurile mari de turiști, care te cam împiedică să faci fotografii deosebite.

Catedrala Sf Vitus, grup statuar, interior

Cred ca Praga este sufocată de turiști în orice anotimp, în orice zi. Nu este perioadă a anului în care să nu ajungă aici mii de turiști chinezi, italieni, britanici, francezi și americani, pe lângă cuplurile sporadice de ruși, români, polonezi, francezi…

Catedrala Sf Vitus, frontispiciu

Celebrul Pod Carol este plin de oameni începând cu ora 9 dimineața, imediat după micul dejun. În câteva minute, se umple și de vânzători ambulanți de picturi, bijuterii, în general obiecte lucrate manual.

Podul Carol, la ora 8

Treci Podul Carol și ajungi la Muzeul Kafka apoi la Palat – un complex de clădiri, catedrale și dependințe transformate în muzee, unde poți vizita mai multe obiective dintre care Aleea de Aur și Catedrala SF. Vitus sunt cele mai interesante. Ar putea fi atractiv pentru copii Muzeul Jucăriilor, aflat chiar la intrare, iar pentru părinți Muzeul Miniaturilor. Un tur scurt al Palatului costă 250 de coroane de persoană, aproximativ 45 de lei.

Palatul de pe podul Carol

În general, toate intrările la muzee sunt mult mai scumpe în Praga decât la noi, unele chiar mai scumpe decât în Viena.

Piata orasului vechi

Singurul loc unde intri mai ieftin este turnul de pe colina Petrin – 100 de coroane, 18 lei. Panorama orașului este deosebită din turn și merită să ajungi până la el.

Memorialul Ian Hus, rector al Universității și aprig denunțător al corupției din sânul bisericii

Din numeroasele muzee, eu mai recomand Muzeul de Artă Decorativă, aflat pe malul Vltavei, față în față cu Palatul, lângă celebrul Rudolfinum, care adăpostește galerii de artă și evenimente culturale.

Cheile Grădiştei – Fundata


Din Moeciul de Sus, din complexul Cheile Grădiştei urci drumul pietruit pe munte (drum despre care ni s-a spus cu un ton de avertisment că este proprietate privată… probabil patronul complexului a cumpărat tot muntele!!!) vreo 5,5 km şi ajungi la Cheile Grădiştei-Fundata. O bucăţică modestă de staţiune alpină… cei care au fost în Alpii Austriei vor înţelege de ce spun modestă.

Hotelurile şi vilele sunt construite cu bun gust şi întregul complex aduce aminte de o staţiune din Alpi. Situate pe platoul Fundata, în oricare din clădiri te-ai caza, ai avea o privelişte minunată fie cu Piatra Craiului, fie cu munţii Bucegi.


Restaurant, piscină, sala de conferinţă, centru spa, câteva topogane pentru copii şi sute de camere care aşteaptă turiştii la preţuri mai mult decât duble faţă de vilele din complexul Cheile Grădiştei, din vale, din Moeciu de Sus. Cu toate acestea, peisajul merită…….

Am avut curiozitatea să fac o plimbare în jurul complexului, să vedem cât este de frumos şi dincolo de spaţiul amenajat cu vile cochete şi hoteluri albe. Din păcate, de jur împrejur, pădurea pe care te aştepţi să o găseşti, lipseşte. Se vede clar că au fost tăiate porţiuni mari pentru construcţia unor pârtii şi a unor trasee pentru motoare. La distanţă apreciabilă de complex, alte vile mândre s-au ridicat pe acolo pe unde trebuiau să fie brazi. Să sperăm că, în timp, cei care au distrus, vor fi obligaţi fie de nişte autorităţi competente (ceea ce nu avem acum) fie de bunul lor simţ să replanteze copacii.


Degeaba te întâmpină în zare crestele atât de frumoase ale Pietrei Craiului sau vârfurile semeţe ale Bucegilor, dacă la picioarele tale pământul se macină, fără copaci şi fără iarbă.

Pe de altă parte, a fost distrus şi habitatul unor păsări de pădure precum piţigoii de brădet, dar cine să bage în seamă nişte păsări cântătoare în România? Eu sper, totuşi, ca oamenii locului să îşi schimbe atitudinea şi să mai planteze şi copaci printre gardurile de beton, stâlpii de energie electrică şi garaje.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Un nou traseu prin Piatra Craiului – La Zaplaz

Aş vrea să vă port pe cărările bolovănoase ale Pietrei Craiului, până aproape de creasta semeaţă, într-un loc aproape magic numit La Zaplaz. De la cabana Plaiul Foii faci aproape 3 ore şi jumătate ca să ajungi La Zaplaz şi să priveşti cerul albastru prin poarta muntelui. Traseul este uşor în prima parte, şerpuind pe valea Şpîrlei, de-a lungul apei.

 Te aşteaptă, apoi, urcuşul greu prin pădure spre refugiul Şpîrlea, porţiune de drum care necesită puţin antrenament şi efort, dar pe care o vei străbate într-o oră de mers lejer. De la refugiu, mai ai de urcat aproape 40 de minute spre baza crestelor albe.

 De acum încolo, eşti tot mai sus, ajungi de pe un platou pe altul şi priveliştea minunată a munţilor din jur ţi se dezvăluie verde şi albastră. Doar crestele Craiului se sumeţesc spre cer albe şi pure, ca o coroană de colţi peste pădurea de brazi.

Cum te apropii de creastă, te aşteaptă prinţesele Craiului, frumoasele garofiţe unice în lume. Nu degeaba au fost ele botezate de la început – garofiţele cu prea frumoase brâuri. Odată ce le-ai întâlnit şi te-ai bucurat de gingăşia lor, este semn că nu mai ai mult până la Zaplaz, dar intri pe porţiunea cea mai grea a traseului. Trebuie să te cocoţi pe stânci abrupte, să urmăreşti cărarea îngustă peste praguri înalte de piatră până ajungi la povârnişul acoperit cu bolovani. Grohotişul mărunt îţi fuge de sub tălpi, încerci să faci un pas înainte, dar aluneci vreo trei înapoi. Cu dârzenie, treci şi peste bolovani şi ajungi la peretele crestei.

De aici, lumea se aşterne la picioarele tale şi după atâta efort, oboseala dispare ca prin farmec la gândul victoriei. Nici nu ştii ce să faci mai întâi: să îţi tragi sufletul, să faci poze, să vânezi macul galben de munte – o altă floare rară şi ocrotită prin lege ca şi garofiţa Pietrei Craiului sau floarea de colţ. Nu le rupe, dacă le întâlneşti. Este adevărat că nu te caută nimeni în rucsac când cobori în vale, dar la ce îţi foloseşte să rupi o floare rară care, mâine poate, va dispărea pentru totdeauna? Pozează şi bucură-te de fotografia ei acasă.

După un răgaz în care am admirat macul galben de munte, continui să urc pe cărare şi mă apropii de Zaplaz, ţinta la care nu mai speram să ajung. Numele locului înseamnă gard de uluci şi aduce oarecum cu gardurile de la ţară prin care vedeai totul în curtea gospodarilor. Dar găurile Zaplazului au fost cândva peşteri, săpate de apele care s-au strecurat în inima crestei şi care, cu timpul, au mâncat piatra şi au construit caverne încăpătoare. Pereţii şi tavanurile s-au prăbuşit croind ferestre larg deschise în vârful muntelui.

 Traseul pe grohotiş nu este deloc recomandat celor care urcă pe munte în pantofi de oraş. Ca să ajungi la Zaplaz este indicat să fii echipat cu bocanci solizi, cu beţe de tracking şi să ai cel puţin 1 litru de apă cu tine. Pe traseu, există un singur izvor de apă bună, la jumătatea drumului, la 15 minute mai jos de refigiul Şpîrlea. De pe creastă, coborârea a fost mult mai anevoioasă decât urcarea. La fiecare pas, bolovanii mărunţi îţi fug de sub picioare şi trebuie să fii atent să nu aluneci în prăpastie.

Sinceră să fiu, aş mai urca la Zaplaz, doar dacă nu ar trebui să mai cobor pe povârnişul înşelător. Oricât eram de obosită, gândul că am ajuns la creastă şi că am văzut minunatele flori rare mă făcea să uit de durerea din picioare. Cu puţină atenţie, în bolovanii de acolo poţi vedea fosile de corali, de melci şi de moluşte marine – pentru că Piatra Craiului s-a odihnit cândva, cu milioane de ani în urmă pe fundul unei mări bogate. Creasta ei albă este calcar construit moleculă cu moleculă de făpturile marine pe care muntele le-a înălţat sute de metri deasupra apei.

 Seara, ne-am cazat la Popasul Craiului, loc pe care îl recomand cu căldură pentru curăţenia fără cusur şi bucătarii pricepuţi. Se mănâncă foarte bine aici, după o zi întreagă de efort susţinut. Şapte ore am făcut pe traseu, dus- întors, şi a meritat fiecare pas! Un singur lucru le-aş reproşa celor care conduc Popasul Craiului – lipsa balcoanelor de la camere şi geamurile meschine – prea mici pentru priveliştea de care se bucură locaţia de la poalele crestelor albe.

Biserica scufundată din lacul Bezid

Dacă se întâmplă să mergi cu maşina pe şoseaua care leagă Târgu Mureş, Bălăuşeri de Sovata, fă un ocol la Sângeorgiu de Pădure şi mergi să vezi lacul Bezidul nou. Este întins lacul, iar vara a devenit un punct de atracţie pentru amatorii de pescuit şi de vacanţe la cort. Pensiuni nu prea sunt, dar pe malurile lacului poţi sta cât vrei la cort şi poţi face plimbări pe jos pe dealurile din jur. Din Sângeorgiu, se intră spre Bezid pe un drum de ţară, pietruit care ocoleşte câţiva kilometri buni tot lacul. Merită să mergi până la capătul opus şi să descoperi o imagine cu totul deosebită: turnul unei biserici ieşind fantomatic din apa lacului, singur şi trist, spart pe alocuri, întovărăşit de cioturile unor copaci bătrâni, scufundaţi şi ei odată cu biserica.

A fost turnul clopotniţei, iar pe frontispiciu se poate citi un text scris cu zeci de ani în urmă. Lacul s-a format prin construcţia unui baraj pe pârâul Cuşmed, care izvorăşte din apropiere de Praid. Lucrările au început în 1975, dar umplerea definitivă a lacului s-a încheiat în 1992. Motivul construcţiei acestui baraj, după cum susţineau autorităţile comuniste din acea vreme, ar fi fost prevenirea inundaţiilor.

 

În realitate, însă, în satele inundate de lac, trei la număr, era concentrată o comunitate puternică de unguri, români, saşi, de religie catolică sau greco-catolică, deranjantă pentru sistemul comunist. I-au strămutat cu forţa, i-au risipit prin lume şi le-au distrus agoniseala de o viaţă. Tragedia acelor oameni o mai deplâng azi rudele şi cei care i-au cunoscut. Unii au emigrat, alţii au plecat în oraşele din jur. Despre despăgubiri nu am aflat nimic, dar nu cred că au primit mare lucru. Durerea lor se ridică în turnul bisericii inundate, care piere şi el, pe zi ce trece…

În parcul naţional Piatra Craiului

puţine lanţuri muntoase sunt atât de frumoase ca Piatra Craiului. Am străbătut drumul care pleacă din Zărneşti (un orăşel prost dotat cu indicatoare) către Plaiul Foii şi Prăpăstiile Zărneştilor, de unde pleacă traseul către cabana Curmătura. Trasee uşoare, este adevărat, dar însoţite de măreţia stâncilor şi presărate cu cele mai frumoase flori de munte din toată ţara. Puţini munţi se mai laudă cu bogăţia de flori cu care au fost dăruite Pietrele Craiului…

Vă invit să vedeţi câteva peisaje şi apoi câteva din florile minunate ale acestor munţi.

Ne-am cazat două nopţi la Taverna Pietrei Craiului, o pensiune frumoasă şi curată, aflată la intrarea în parcul naţional, pe drumul spre Plaiul Foii. Camerele spaţioase, moderne, clădirea nou construită, de numai un an. Ne-am simţit extraordinar, într-un peisaj de vis, la poalele vârfurilor semeţe. De aici, am pornit pe un traseu către Schitul Colţul Chiliilor, însoţiţi de doi câini de la pensiune.

A urmat un traseu prin Prăpăstiile Zărneştilor, pe care nu trebuie să le ratezi dacă ajungi în zonă. Pe stânci, dacă te uiţi cu atenţie poţi observa, la 4 – 5 metri deasupra ta, flori de colţ.

Iată şi apa Bârsei, lângă cabana Plaiul Foii, loc de corturi şi de pensiuni proaspăt răsărite în rezervaţie.

În zonă, mai poţi găsi păstrăv proaspăt la casa unui întreprinzător care a săpat vreo opt bazine, şi o…  clădire insolită, uşor de confundat cu un OZN de departe. Este totuşi o casă, pe structură de lemn, rotundă ca un iglu, acoperită cu un material izolator argintiu.

Iată, mai jos, câteva din florile deosebite pe care le poţi întâlni prin fâneţele din Piatra Craiului sau cocoţate pe stâncile golaşe.

Şi o garofiţă din Prăpăstiile Zărneştilor, înrudită cu garofiţa Pietrei Craiului pe care nu am avut încă şansa să o găsesc şi să o fotografiez.

Câţiva clopoţei şi o margaretă.

Iar, la final, vă prezint o rudă sălbatică a panseluţei, delicatul trei fraţi pătaţi, pe care nu îl vezi atât de des prin alţi munţi ca în Piatra Craiului.

Cascada Pruncea de la Siriu, judeţul Buzău

Pentru că sunt buzoiancă şi pentru că sunt mândră de frumuseţile din judeţul meu, unic în ţară şi în Europa pentru fenomenele sale stranii precum Vulcanii noroioşi sau Focul viu, o să vă prezint traseele montane pe care le voi străbate anul acesta. În aprilie, am început cu un obiectiv uşor de atins, cascada Pruncea de pe râul Caşoca mare. Pe vremuri, era ascunzătoarea haiducului (sau tâlharului) Gheorghilaş, care îşi aduna oamenii la gura cascadei, într-o grotă care se vede şi azi. Dacă vreţi să vedeţi Siriul, până la cascadă mai faceţi doar 5 km din şoseaua care leagă Buzăul de Braşov, aşa că merită să o vizitaţi. Chiar în dreptul barajului Siriu, unde şoseaua asfaltată coteşte spre stânga, se desprinde în dreapta un drum lat, pietruit, la capătul căruia veţi vedea un indicator către pensiunea 14 scaune. Urmaţi drumul de piatră, treceţi de pensiunea respectivă şi, după aproximativ un kilometru, întâlniţi o bifurcaţie. Priviţi cu atenţie spre drumul care merge spre dreapta şi, lângă un pod peste Caşoca, veţi vedea un semn care vă indică poteca spre cascadă. Aici trebuie să opriţi maşina şi să coborâţi cam 50 m spre cascadă. Iată povestea în imagini:

Indicatorul către cascadă

În zonă, chiar pe drumul care duce la cascadă, poţi găsi cazare în trei pensiuni. În apropiere, se află şi Focul viu, dar despre el vă voi povesti luna viitoare, când sper să ajung din nou pe acest traseu. xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx Pe insula Şimian, în amintirea celebrei Ada Kaleh Până în anul 1970, pe Dunăre, la 3 km mai jos de Orşova, se găsea insula Ada Kaleh, Insula Fortăreaţă. Fusese locuită încă din Antichitate şi era un punct strategic  important pentru toţi cei care au domnit peste apele Dunării: pentru geto-daci, pentru romani, iar, mult mai târziu, pentru Imperiul Habsburgic, aflat în permanent conflict cu cel Otoman. Supremaţia şi controlul asupra insulei a trecut, în secolul XVIII, de la austrieci la turci de mai multe ori, în funcţie de interesele de moment.

Din 1739, insula intră în posesia otomanilor şi aici înfloreşte o adevărată comunitate turcă, care aduce în spaţiul dunărean tradiţiile şi obiceiurile specifice, precum şi negoţul înfloritor. Turcii de pe Ada Kaleh devin renumiţi pentru dulciurile preţuite şi azi, precum rahatul, dulceaţa de trandafiri, halvaua sau acadelele de zahăr. Braga cea mai bună din ţară, numai pe Ada Kaleh puteai să o bei. De aici, îţi cumpărai tutun de calitate, mătăsuri şi mirodenii aduse de vaporeni din Orient. Încet, încet, pe  lângă zidurile fortăreţei construite de austrieci, se ridică casele localnicilor turci, prăvălii cu delicatese orientale, cafenele unde târgoveţii stăteau la o cafea şi la o narghilea. Bazarul era punctul de atracţie al insulei. Vapoarele cu turişti din Europa opreau special aici, pentru cumpărături. Prin curţile localnicilor, se ridicau grele de parfum tufe de trandafiri roz, iar pe lângă garduri, vedeai smochinele atârnând grele pe crengile aplecate. Briza mediteraneană făcea ca pe această insulă unică a Dunării, să crească flori şi pomi pe care nu îi întâlneai pe coastă. O duceau bine turcii de pe Ada Kaleh, erau liberi, făceau comerţ, reparau bărci, fabricau ţigări şi bomboane pe care le vindeau fără să plătească vreo taxă… pentru că se aflau pe graniţă. Au rămas sub ocupaţie austro-ungară până la 1918, când insula a revenit României. Era mai degrabă un stat în stat, căci, dincolo de basmele mirifice despre frumuseţea ei, se spune că era şi o ascunzătoare potrivită pentru infractori. Autorităţile române nu erau văzute cu ochi buni şi, odată ajuns pe insulă, hoţul care se bucura de protecţia turcilor nu mai era prins niciodată. De aici, era uşor să se strecoare la bordul vreunui vas care pleca în lumea largă. Sub domnia Casei Regale, viaţa pe insulă a prosperat şi comunitatea de turci a înflorit. Nimic nu părea să le tulbure tihna. Dar a venit comunismul şi prin capetele creţe din Cabinetul lui Ceauşescu au început să înflorească idei măreţe. Construcţia barajului de la Porţile de Fier a distrus insula, Dunărea a acoperit-o complet spre sfârşitul anului 1970, iar locuitorii ei s-au risipit care încotro… Bineînţeles, că li s-au promis despăgubiri, paşapoarte turceşti să plece în patria mamă şi chiar reconstrucţia caselor pe insula Şimian, aflată în apropierea oraşului Drobeta. Dar s-a ales praful de averile şi de viaţa lor. Cei mai mulţi au plecat în America, alţii s-au stabilit pe malul românesc al Dunării, câţiva au ajuns şi în Turcia, dar peste tot erau străini, în bejanie amară, cu sufletul îngropat sub apele fluviului. Veneau dintr-o ţară comunistă şi mulţi erau priviţi ca posibili răspândaci ai comunismului în lumea liberă, erau prigoniţi, urmăriţi, alungaţi, cu greu găseau un loc de muncă să câştige o pâine.

Odată distrusă, Ada Kaleh nu a mai putut învia! Deşi autorităţile comuniste s-au ţinut de cuvânt, în mare parte: au reconstruit cetatea pe Şimian, au mutat aici o parte din osemintele din cimitirul turcilor şi le-au dat pământ celor care doreau să se mute.

Moscheea, însă, nu a fost salvată… autorităţile susţin că nu mai era timp, şi au lăsat-o pradă apelor.

Un singur turc şi-a făcut casă pe Şimian, dar văzând că nu mai vine nimeni, a plecat pe coastă. Insula care putea să rescrie basmul de odinioară, este pustie acum. Sălcii şi salcâmi cu ţepi apără familia numeroasă de fazani, care trăieşte laolaltă cu şerpi, guzgani de apă, pescăruşi şi alte păsări. Cum Şimian este pe graniţa cu Serbia, a fost şi aici o garnizoană. O parte din terenuri aparţin localnicilor din comuna Şimian, aflată pe ţărm, altele sunt ale statului.

Am traversat Dunărea, anul trecut, să vizitez insula Şimian care, de pe ţărm, pare o limbă îngustă de pământ, acoperită în întregime de copaci şi stufăriş. Când ajungi pe ea, lucrurile stau cu totul altfel. Cetatea de pe Ada Kaleh a fost reconstruită în întregime şi încă mai rezistă vremurilor. Zidurile roşii sunt de o frumuseţe tulburătoare. În curţile interioare ale cetăţii, găseşti smochinii transplantaţi de pe Ada Kaleh şi te opreşti lângă ei să îi întrebi cam ce vârstă au… cine ar putea ştii? câteva sute de ani…

În interiorul cetăţii, arcade largi se ridică deasupra ta şi te provoacă să îţi imaginezi cam cum ar fi lumea de aici, dacă spaţiile acestea ar adăposti cafenele, un bazar, un mini hotel pentru turişti.

Cu povestea lui Ada Kaleh în spate, Şimian ar putea deveni una dintre cele mai mari atracţii turistice ale ţării. Liderii locali au tot visat să reconstruiască aici o mică comunitate turcă, să reînvie atmosfera de altă dată, să te simţi ca într-un mic oraş oriental plin de farmec şi de culori mătăsoase. Dar… nu este apă potabilă pe insulă şi nici curent electric, esenţiale pentru construcţiile necesare. Pentru nemţi sau austrieci, acest lucru nu ar fi fost vreun impediment grav, pentru români, însă, este un capăt de lume… ce şpagă să ceară ca să se facă ceva? Nu se gândeşte nimeni că revitalizarea insulei Şimian ar crea sute de locuri de muncă, că ar atrage turişti străini cu bani, că ar fi o pată de culoare bine venită în peisajul tern al Dunării de lângă Drobeta.

Pe de altă parte, există riscul ca planurile de reconstrucţie să cadă în patima kitsch-ului iar în bazarul dorit să se vândă obiecte made in China şi nu decoraţiuni autentice de la Istanbul, aşa că mai bine lăsăm zidurile pradă copacilor, lăsăm insula sub stăpânirea fazanilor şi lăsăm natura în pace…     

La vestitul Turn al Chindiei … iunie 2011…Dacă treceţi prin Târgovişte, nu părăsiţi oraşul înainte să vizitaţi Curtea domnească, renovată de curând. Veţi putea urca în celebrul Turn al Chindiei, veţi putea vedea din interior beciul palatului voievodal şi veţi putea admira cărţi extrem de vechi şi de rare în Muzeul Tiparului şi Cărţilor vechi deschis în incinta complexului muzeal. Renovarea este bine venită, chiar dacă unii critică autorităţile locale că au pardosit beciul cu gresie modernă, în loc să folosească bolovani de râu. Curând, sper, în sălile renovate ale beciului, vor fi expuse şi obiecte recuperate din situl arheologic, cu tot cu explicaţii. 

Turnul Chindiei este emblema oraşului Târgovişte, iar de la ultimul etaj, cel de al treilea, panorama asupra oraşului este deosebită. 

Vă invit pe site-ul www.muzee-dambovitene.ro să citiţi mai multe despre istoria acestor locuri, despre domnitorii care au stăpânit prin aceste părţi şi mai ales să aflaţi opiniile unor învăţaţi, politicieni şi sciitori care au vizitat Curtea domnească în anii ei de glorie…

7 comentarii (+add yours?)

  1. laurailie
    Sep 09, 2011 @ 07:57:16

    M-ai convins. La vara merg in Piatra Craiului!

    Răspunde

  2. Simona
    Ian 05, 2012 @ 09:34:22

    minunat:x

    Răspunde

  3. mara
    Feb 11, 2012 @ 09:15:40

    superb!am fost in moeciul de sus,chiar pe langa Fundata,dar nu stiam acestea!ma voi duce

    Răspunde

  4. Silvia
    Ian 02, 2013 @ 12:26:30

    este minunat

    Răspunde

  5. ioana
    Ian 05, 2013 @ 16:01:49

    superb!

    Răspunde

  6. ryssy
    Iul 08, 2013 @ 10:19:11

    extraordinar!

    Răspunde

  7. Cosmi
    Sep 25, 2013 @ 05:52:36

    Este superb!

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: