Răpitoarele

Răpitoarele de noapte, protejate de lege

Păsările răpitoare de noapte au un rol deosebit de important în controlul populaţiilor de rozătoare şi în protejarea culturilor agricole. Cu toate acestea, modul lor de viaţă tainic, protejat de întunericul nopţii, a făcut ca aceste păsări să fie prea puţin cunoscute şi apreciate la adevărata lor valoare şi frumuseţe. S-au născut legende şi superstiţii care le-au dăunat şi care au încurajat vânarea lor fără nicio noimă. Declinul familiilor de bufniţe sau cucuvele se datorează în mare parte şi poluării mediului, defrişării pădurilor şi otrăvirii rozătoarelor, principala lor masă de noapte. Trebuie să reţii că toate răpitoarele de noapte din ţara noastră sunt protejate de lege, iar omorârea lor ar trebui pedepsită cu amenzi usturătoare. Din păcate, la sate, încă mai sunt alungate şi ucise, fără ca nimeni să se gândească la beneficiile pe care le aduc aceste păsări.  

Superstiţii în care unii mai cred şi azi:

1. se spune că aduce ghinion să vezi o bufniţă la lumina zilei.

2. dacă visezi o bufniţă, se pare că te aşteaptă o situaţia foarte grea din care vei ieşi cu mari sacrificii.

3. cântecul bufniţei prevesteşte nenorocirile, prin vaierul lui lugubru.

4. când cântă bufniţa pe casă, va muri cineva din familie…

… nu cred că am auzit vreodată vreo vorbă bună despre bufniţe şi nici nu cred că s-a gândit cineva, în anii de demult, înainte să se facă nişte studii ştiinţifice, cât de utile sunt aceste păsări. Până şi în mitologie, bufniţele însoţeau zeităţile morţii. Dar popoarele antice au asociat bufniţa şi cu înţelepciunea, pornind de la faptul că zeii care stăpâneau moartea cunoşteau toate tainele lumii.

Prădătoarele de noapte nu au nicio legătură cu moartea sau cu veştile rele. Sunt păsări folositoare şi foarte frumoase, chiar dacă nu sunt colorate vesel. Au un penaj bogat, făcut parcă din pluş, şi ochii fantastici cu care te hipnotizează. Ele fac parte din familia Strigidae care cuprinde peste 130 de specii de bufniţe, răspândite pe tot globul. Hai să le cunoaştem pe cele mai răspândite de la noi din ţară…

ORDINUL STRIGIFORMES – FAMILIA STRIGIDAE

Bufniţa sau buha

Foto US Fish and Wildlife Service

Bubo bubo, după numele ei ştiinţific, este una dintre cele mai mari prădătoare de noapte, anvergura aripilor la unele dintre specii putând ajunge la 170 cm. Zboară fără să scoată vreun zgomot şi reuşeşte întotdeauna să îşi ia prada prin surprindere. Are vederea slabă, dar un auz atât de fin că nici un melc nu poate să alunece pe o frunză, fără să-l audă buha. Până şi penele de pe cap sunt aranjate în formă de disc, astfel încât fiecare fulg să transmită sunetele spre urechi. Este singura pasăre din lume care are ochii poziţionaţi ca cei umani, dar, spre deosebire de ochii noştri, ai ei sunt ficşi. Ca să poată observa totul în jur, natura a înzestrat-o cu un gât atât de mobil, că îşi poate răsuci capul la spate. Ghearele, lungi şi puternice, sunt adevărate arme mortale pentru şoareci sau broaşte.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Cucuveaua

Athene noctua face parte din familia bufniţelor, doar că este de talie mai mică. În România, este răspândită pe tot cuprinsul ţării, în afară de zonele montane înalte. Preferă să trăiască în apropierea gospodăriilor, unde se aciuiază şoarecii, şi să îşi facă cuibul în scorburile copacilor bătrâni. Cucuveaua vânează şi ziua, nu numai noaptea, insecte mari, râme, rozătoare mici, şopârle. Se fereşte de oameni, deşi caută vecinătatea lor pentru că îi este mai uşor să găsească hrana.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Ciuful de pădure, bufniţa urecheată

Foto Sascha Rösner

Asio otus este uşor de recunoscut după smocurile de pene care cresc deasupra urechilor. După nume, ai crede că îl găseşti doar în pădure. Dar acestei păsări îi plac mai degrabă pâlcurile rare de copaci în preajma cărora poate vâna în voie animale mici şi rozătoare. S-a adaptat cu uşurinţă pe lângă casa omului, iar unele dintre ele trăiesc în cartierele de la marginea oraşelor mici de provincie, liniştite şi pline de verdeaţă. Aici vânează în voie şoricei, păsări mici, şopârle şi broaşte. Ciuful de pădure are un penaj brun roşcat şi o lungime de aproximativ 40 cm. Îşi face cuibul în scorburi mari sau în alte cuiburi părăsite de păsări. Depune ouă o singură dată pe an şi poate avea în medie 4 pui. Când se simte în pericol, ciuful se ascunde printre crengile unui copac rămuros, îşi strânge „urechile” pe creştetul capului şi îşi alungeşte cât mai mult corpul, să fie cufundat cu o creangă groasă. De altfel, urechile lui din pene stau ridicate numai când este în alertă, când este surprins de anumite sunete, în restul timpului stând culcate de-a lungul capului.    

xxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Minuniţa sau bufniţa boreală

Aegolius funereus se poate distinge de celelalte specii prin masca de pene albe şi prin dimensiunile ei mici. Are în jur de 24 – 26 cm lungime şi o anvergură a aripilor de numai 50 – 60 cm. Este o pasăre foarte rară, în unele regiuni pe cale de dispariţie. La noi în ţară mai trăiesc câteva familii de minuniţe la marginea pădurilor de conifere, dar nu este uşor să le găseşti, doar dacă sta la pândă la lăsarea întunericului, când ele ies la vânătoare.  Hrana ei preferată sunt păsărelele şi rozătoarele mici. Îşi face cuibul în scorburi şi poate avea în medie trei pui pe an. Puii au penajul de culoare maro, dar adulţii capătă o nuanţă ruginie, întreruptă de pene albe. Capul mare, cu ochi galbeni, îmbrăcat într-un disc pufos de pene are o expresie mirată, aproape comică.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Ciuvica, cea mai mică bufniţă din Europa

Foto Artur Mikołajewski

 Glaucidium passerinum este cucuveaua pitică sau  ciuvica.  Cotropeşte găurile făcute de ciocănitori în copacii bătrâni şi să îşi creşte aici puii. Are un penaj cu nuanţe de brun-roşcat şi poate fi deosebită uşor după capul rotund şi teşit. Cu toate că este cea mai mică răpitoare, vânează cu mult curaj păsări la fel de mari ca ea, şoricei şi alte animale mici. În timpul împerecherii şi clocirii ouălor, masculul hrăneşte femela şi are grijă de siguranţa ei şi a puilor din cuib. Masculii îşi apără teritoriul cu mult curaj, atacând orice pasăre sau mamifer care atentează la familia lor.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Striga

Tyto alba sau bufniţa de hambar, cum îi spun englezii (barn owl) are faţa în formă de inimă şi ochii negri. Anvergura aripilor este în jur de 85 – 90 cm. Este deosebit de utilă pe lângă gospodăriile de la ţară, unde vânează rozătoarele cu o eficienţă net superioară pisicilor. În funcţie de abundenţa hranei, poate depune ouă de două ori pe an, dar în iernile lungi şi aspre, când şoarecii sunt greu de găsit, multe nu reuşesc să supravieţuiască. Un aspect inedit al strigilor este poziţionarea urechilor, una mai sus decât cealaltă, ajutându-le astfel să aibă un auz tridimensional: sunetele ajung la urechea poziţionată mai jos cu o întârziere de câteva miimi de secundă, ajutând-o să localizeze mai bine prada.

xxxxxxxxxxxxxxxxx

Ciuşul

 Otus scops seamănă destul de mult cu ciuful de pădure, cu care este înrudit îndeaproape. Este o pasăre de pradă migratoare, care călătoreşte spre sud la venirea iernii. Are dimensiuni mici, de numai 20 cm, iar aripile deschise ajung la aproape 50 cm. Iese la vânătoare numai noaptea şi este foarte greu de reperat din cauza penajului care se confundă cu scoarţa de copac. Deasupra ochilor îi cresc smocuri de pene care seamănă cu nişte urechi ciulite.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Familia huhurezilor – mic, mare sau cu barbă

Strix aluco, Strix uralensis, Strix nebulosa – numele lor ştiinţific conform ordinii de mai sus, din titlu. Vânători iscusiţi, ca toate celelalte răpitoare, plonjează asupra victimelor pe neauzite şi puţine mai scapă cu viaţă. Huhurezii sunt adesea întâlniţi în pădure, la marginea aşezărilor omeneşti, acolo unde găsesc suficiente scorburi şi locuri ascunse de cuibărit. Sunt păsări exclusiv nocturne, legate de locul de vânătoare unde îşi întemeiază familia. Populaţia de huhurezi este destul de stabilă, departe de a fi o specie în pericol. Se estimează că sunt aproximativ 6 milioane de huhurezi mici în lume, plus alte milioane de specii înrudite precum huhurezul mare sau huhurezul cu barbă.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

XXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXX

ORDINUL CAPRIMULGIFORMES – FAMILIA CAPRIMULGIDAE 

Caprimulgul – caprimulgus europaeus

Caprimulgul (european nightjar) este singurul reprezentant al acestui ordin la noi în ţară. O pasăre ciudată, cu obiceiuri stranii care i-au adus numele ciudat de caprimulg sau mulge capre. Iată şi de ce: obişnuieşte să stea tupilată la sol, iar, la căderea serii, zboară jos cu ciocul larg deschis să prindă cărăbuşi şi fluturi de noapte. Cum multe insecte sunt atrase de cirezile de vite, caprimulgul îşi căuta prada printre vaci sau capre, zburând la nivelul acestora. De aici credinţa şi superstiţia populară că biata pasăre se hrăneşte cu laptele caprelor şi le otrăveşte ugerul. Caprimulgul este cât se poate de paşnic, precaut şi sperios în preajma oamenilor. Pe de altă parte, aduce un imens beneficiu stârpind insectele dăunătoare. Are penajul pestriţ, un adevărat camuflaj, care se confundă cu scoarţa copacilor şi cu nuanţele pământului. Ochii mari, adaptaţi la vederea pe înserat, şi ciocul larg, capul teşit ca al rândunicilor. Pasărea preferă regiunile calde şi iernează în Africa. La noi, cele câteva exemplare care mai ajung în ţară, aleg regiunile de câmpie sau de podiş, departe de zonele populate. Se stabilesc din aprilie până în septembrie în luminişuri largi, unde găsesc adâncituri în sol pentru a-şi face cuiburile din iarbă.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

RĂPITOARELE DE ZI

Privire ageră, gheare ascuţite ca nişte pumnale şi o viteză incredibilă… atributele tuturor păsărilor de pradă, fie ele de zi sau de noapte. Dar măiestria de vânători neîntrecuţi o putem observa mai uşor la răpitoarele de zi, dacă reuşim să ne apropiem de ele şi să asistăm la vânătoare. Răpitoarele se hrănesc cu mamifere şi păsări, broaşte, şopârle sau insecte. Majoritatea preferă hrana proaspătă, vânată şi omorâtă de ele, deşi sunt câteva păsări de talie mare care se mulţumesc şi cu stârvuri, dacă nu găsesc alte surse de hrană.

ORDINUL FALCONIFORMES

Ordinul cuprinde toate păsările de pradă de zi, peste 290 de specii, împărţite în patru familii: accipitridae, pandionidae, falconidae şi sagittariidae.  Dintre acestea, la noi în ţară avem reprezentanţi din familia falconidae, din familia pandionidae şi din familia accipitridae.  

FAMILIA FALCONIDAE – şoimii (60 de specii în întreaga lume)

Spre deosebire de ulii sau vulturi, şoimii pot sfâşia prada în aer. Ei urmăresc, atacă şi omoară, iar ciocul curbat şi deosebit de ascuţit ajută tocmai la uciderea prăzii în zbor. În plus, şoimii îşi pot roti capul cu 180 de grade, iar privirea lor cuprinde o arie de 220 de grade.  

Vânturelul roşu – falco tinunculus

Pasăre de pradă de dimensiuni mici în comparaţie cu ceilalţi şoimi, eretele sau vânturelul roşu este deosebit de folositor agriculturii. Vânturelul (common kestrel) se stabileşte în pâlcurile de copaci înalţi de la marginea lanurilor de grâne unde vânează şoareci mici, păsărele şi lăcuste sau alte insecte mari. Este migratoare şi stă la noi doar pe timpul verii. Penajul roşcat, pestriţ îl distinge între celelalte răpitoare şi îi conferă o frumuseţe aparte. Vânturelul nu îşi construieşte singur cuibul, ocupă cuiburile sau scorburile altor păsări sau văgăunile din clădirile înalte părăsite. Femela depune în medie 6 ouă primăvara şi ambii părinţi îşi cresc puii.  

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Vânturelul de seară – falco vespertinus

Specie periclitată, pentru care se depun  acum eforturi de salvare, mai mult în ţara vecină Ungaria, decât în România, vânturelul de seară (red-footes falcon) este unul dintre cei mai frumoşi şoimi. Are penajul gri-albăstrui pe aripi şi pe spate, dar picioarele şi regiunea de sub coadă sunt îmbrăcate în pene roşcate. Femela are culori mai deschise, capul roşcat, cu „mustăţi” maronii de o parte şi de alta a ciocului. Preferă regiunile deschise, cu pâlcuri rare de copaci, în apropierea apelor curgătoare. Hrana şi modul de vânătoare sunt asemănătoare vânturelului roşu. La noi în ţară soseşte la jumătatea lui aprilie şi depune ouă în luna mai. Ocupă cuiburile mari făcute de ciori care au fost părăsite.  

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Şoimul porumbeilor – falco columbarius

Agil, puternic şi deosebit de curajos, şoimul porumbeilor (merlin – eng.) este o specie aparte în rândul răpitoarelor, cu o istorie îndelungată alături de oameni. În secolele trecute, era dresat şi folosit la vânătoarea de păsări, fiind considerat mai degrabă un şoim pentru doamne, poate datorită frumuseţii sale. Şoimul porumbeilor este o pasăre distinctă, cu un corp robust şi un penaj deosebit, de un gri-argintiu dungat pe aripi şi cu dungi brun-roşcate pe abdomen.

Pasărea nu este pretenţioasă în ceea ce priveşte zonele de cuibărit, stabilindu-se de pe coasta mării, până la etajul împădurit al munţilor. Preferă totuşi regiunile cu copaci rari, cu ierburi scunde, în care îşi poate urmări prada în voie. Se hrăneşte cu păsări mai mici, şoareci, broaşte, şopârle… şi are obiceiul de a urmări păsări de pradă mai mari să le fure prada, dacă acestea obosesc şi nu reuşesc să o prindă. Şoimii porumbeilor sunt, în general, monogami şi depun ouă în lunile mai-iunie. Specia nu este în pericol, cu toate acestea numărul perechilor care cuibăresc la noi este în scădere. În ţara noastră, mai poartă numele de şoim de iarnă.   

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Şoimul rândunelelor – falco subbuteo

Aripile terne, de un maroniu închis, ascund penajul roşcat de pe abdomen şi de pe gheare… dacă reuşeşti să îl vezi de aproape, ai impresia că poartă pantalonaşi. Toţi şoimii sunt frumoşi, dar şoimul rândunelelor (eurasian hobby – eng.) pare cel mai înzestrat, cu o talie zveltă şi cu un guler de culoarea untului la gât. Este larg răspândit din Europa, în Asia şi Africa. Se stabileşte în regiunile de câmpie şi podiş, în apropierea pâlcurilor rare de copaci. Când vânează, oferă un adevărat spectacol de agilitate, zburând în picaj cu aripile strânse şi cu o viteză incredibilă. Ca şi ceilalţi şoimi, nici acesta nu îşi construieşte propriul cuib, ci ocupă abuziv cuiburile altor păsări. Creşte în medie 2 sau 3 pui, ambii părinţi implicându-se în hrănirea lor, dar mama duce tot greul. A fost şi el, adesea, dresat şi folosit la vânătoarea de păsări.   

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Şoimul călător –  Falco peregrinus

Este unul dintre cei mai mari şoimi, cu o anvergură a aripilor care depăşeşte un metru. Poate atinge şi viteze record, lansându-se asupra prăzii cu aproape 300km-h. Are creştetul negru şi o mustaţă care contrasteaza că albul feţei. Coada scurtă este brăzdată de dungi albe şi negre. Între femelă şi mascul, diferenţele de penaj sunt neglijabile, astfel că sunt mai greu de deosebit. Şoimul călător este o pasăre puternică şi curajoasă. Îşi face cuibul la înălţime, pe stânci, pe clădiri înalte şi chiar pe stâlpii de înaltă tensiune. Unele perechi de şoimi călători s-au adaptat la traiul în spaţiul urban şi profită de mulţimea de şobolani de la marginile oraşelor. Vânează păsări şi mamifere mici, rozătoare, iepuri, până şi lilieci la căderea serii. Specie în declin din cauza agriculturii intensive din perioada comunistă, acum se fac eforturi mari pentru refacerea numărului de perechi tinere. Marele lui duşman este, însă, omul, vânătorul şi columbofilul care, pentru a-şi apăra porumbeii, distruge cuiburile şi alungă şoimii atât de rari şi de greu de înmulţit. În Europa, rămâne totuşi printre cele mai răspândite păsări de pradă. Pe timpul iernii, şoimii călători din ţara noastră migrează spre regiunile mai calde din Asia sau Africa.  

FAMILIA ACCIPITRIDAE – vulturii, acvilele, şerparii

Sunt aproximativ 240 de specii în întreaga lume, răspândite pe tot globul în afara regiunilor polare şi a unor insule oceanice.

Acvila de munte, sub paza legii – genul AQUILA  

Aquila chrysaetos este una dintre cele mai mari şi mai frumoase păsări răpitoare de zi. Este declarată monument al naturii şi se află sub protecţia legilor. Anvergura aripilor sale ajunge la 2 metri. Simbolul acvilei se află şi pe stema României, reprezentând puterea, înţelepciunea şi agerimea. Cunoscută şi sub numele de pajură, acvila de munte este destul de rar văzută în munţii României. Este o pasăre sedentară, care ia în stăpânire un teritoriu vast, unde îşi construieşte mai multe cuiburi şi le foloseşte prin rotaţie de la un an la altul. După ultimele cercetări, se pare că trăiesc la noi în jur de 150 de perechi de acvile de munte. Păsările cuibăresc printre stânci şi vânează în apropiere de aşezările umane şoareci, şobolani, iepuri, dar şi animale domestice mici. Înrtudite cu ea, în ţara noastră, mai cuibăresc: acvila ţipătoare mică (aquila pomarina), acvila ţipătoare mare (aquila clanga), acvila de stepă (aquila nipalensis), acvila de câmp (aquila heliaca), acvila mică (aquila pennata), şi acvila porumbacă (aquila fasciata).

acvila ţipătoare mică

acvila de câmp

xxxxxxxxxxxxxxxxxxx

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

 Viesparul, spaima viespilor – genul PERNIS

După cum îi spune şi numele, viesparul (pernis apivorus, eng. european honney buzzard) se hrăneşte cu predilecţie cu larve de viespi, distrugându-le cuiburile. Dar vânează şi alte insecte, păsări sau mamifere mici. Este o pasăre migratoare, care pleacă iarna spre continentul african. Primăvara se întoarce pe meleagurile noastre, în regiunile montane, în pădurile rare, cu luminişuri, sau pe lângă livezi, unde găseşte mai uşor hrana lui preferată. Femela poate depune până la trei ouă, dar creşte în medie unul sau doi pui pe an.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Găile – genul Milvus

Pe teritoriul României, sunt zărite uneori gaia neagră (milvus migrans, eng. black kite) şi gaia roşie (milvus milvus, eng. red kite).  Păsări de talie medie între răpitoare, găile sunt tot mai rare în Europa, în unele regiuni pe cale de dispariţie. Declinul acestor specii s-a accentuat începând cu anii 1990 – 2000 din cauza pesticidelor din agricultură şi otrăvurilor folosite pentru exterminarea rozătoarelor, din caza vânătorii fără limite şi a distrugerii cuiburilor. În România, se estimează că trăiesc câteva zeci de perechi, care migrează toamna spre regiunile mai calde ale Turciei şi statelor arabe. Anvergura aripilor atinge aproape 170 cm, iar greutatea lor variază de la 800 g la 1,2 kg. Este o pasăre elegantă în zbor, care oferă un adevărat spectacol la vânătoare de mamifere mici şi păsări. Îşi construieşte mai multe cuiburi în regiunea pe care o ia în stăpânire, de obicei patru sau cinci. Materia primă sunt crengile uscate, culese de pe sol, şi ierburile. Pentru confortul şi căldura puilor, găile îşi căptuşesc cuiburile cu smocuri de lână.

XXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXX

Uliul – genul ACCIPITER 

Uliul porumbar

Uliul porumbar (accipiter gentilis/eng. northern goshawk), uliul păsărar (accipiter nisus) şi uliul cu picioare scurte (accipiter brevipes) sunt cei trei fraţi din familia uliilor, întâlniţi pe cerul ţării noastre. Cu penaj pestriţ şi coada care se deschide ca un evantai în zbor, uliul porumbar este poate cel mai frumos. Pasăre de pradă de mărime medie, este totuşi mai mare decât ceilalţi ulii, ajungând la jumătate de metru lungime, cu o deschidere a aripilor de aproape 105 cm. Femela este mult mai mare şi mai grea, având în medie 1,2 kg şi o deschidere a aripilor de peste 1,20 m. Uliii vânează mamifere mici, rozătoare, păsări din toate speciile fără teamă să atace până şi vulpi sau ratoni (în America) sau alte păsări răpitoare. În locurile unde a găsit pradă, se va întoarce zi de zi, cam pe la aceeaşi oră, sperând să vâneze cu succes din nou. Este o pasăre isteaţă şi vicealnă, care işi ia prin surpridere victimele, zburând în ocoluri, după copaci sau clădiri şi atacând prin spatele victimei. În perioada în care îşi caută pereche, uliul dansează pe cer într-un zbor unduitor şi hipnotic, moment bun să observi cu atenţie pasărea. În rest, uliii sunt destul de greu de zărit, doar dacă ai norocul să vâneze în apropierea ta.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Şorecarii – genul BUTEO

Tot din familia Accipitridae, fac parte şi şorecarii, iar la noi sunt întâlniţi şorecarul comun (buteo buteo), şorecarul mare (buteo rufinus) şi şorecarul încălţat (buteo lagopus). Şorecarul comun (eng. buzzard) îşi trage numele de la prada preferată, şoriceii de câmp. Pot vâna orice mamifer de dimensiuni reduse şi păsări, dar sunt interesaţi în mod deosebit de rozătoare. Şorecarii sunt cele mai răspândite şi cele mai uşor de obervat răpitoare de zi din întreaga lume.  La noi în ţară cuibăreşte în pădurile şi pâlcurile de copaci din zonele de deal şi de câmpie. Este o pasăre deosebit de folositoare în agricultură şi pe lângă gospodărie, datorită preferinţei lui de a se hrăni cu şoareci. Până şi iarna, îi aude mişcând pe sub zăpadă şi îi vânează. În România, este o pasăre ocrotită de lege tocmai datorită foloaselor pe care le avem de pe urma lui. Vânarea lui este interzisă, dar majoritatea vânătorilor şi a ţăranilor nu cunosc legea sau se fac că nu o cunosc. Pe teritoriul României, se estimează că trăiesc între 4.000 şi 8.000 de perechi clocitoare de şorecari comuni, dar numărul lor este în declin.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Codalbul – genul HELIAEETUS

Specie pe cale de dispariţie, codalbul (heliaeetus albicila, eng. white tailed eagle) este cea mai mare pasăre răpitoare din Delta Dunării. Uşor de recunoscut în zbor, de la distanţe mari, datorită cozii sale albe, codalbul este totuşi greu de găsit. Îşi face cuibul în zone sălbatice, departe de regiunile locuite de oameni, de traseele vânătorilor sau ale pescarilor. Cuibul este construit din crengi uscate groase, este masiv şi bine ancorat în copaci înalţi. O familie de codalbi poate creşte unul sau doi pui pe an. Din cauza rarităţii lor, modul lor de viaţă este totuşi puţin cunoscut. Se ştie că atinge maturitatea sexuală la vârsta de 5 sau 6 ani, iar mulţi pui nu reuşesc să supravieţuiască primei ierni din viaţa lor. De aceea, rata de înmulţire a acestei păsări este îngrijorător de mică.  Codalbul se hrăneşte deopotrivă cu stârvuri, peşte, păsări sau cu rozătoare mici. Preferă zonele umede, inundate, precum pădurile stufoase din deltă sau pădurile de lângă lacuri. Este o pasăre sedentară la noi, astfel că este mai uşor să îl găseşti iarna la vânătoare de păsări, decât vara, când se ascunde în vegetaţia luxuriantă. Codalbul, în pofida asemănării cu vulturii, nu face parte din familia acestora, ci este o acvilă.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Zăganul – genul GYPAETUS

Este unul dintre cele mai mari păsări de pradă, extrem de rar în ţara noastră, declarat la un moment dat dispărut. Cu toate acestea, un exemplar falnic a fost observat în anul 2009 pe teritoriul muntos al Mehedinţiului. Zăganul (gypaetus barbatus, eng. bearded vulture) sau vulturul cu barbă preferă munţii deosebit de înalţă, stâncoşi şi greu accesibili ai Caucazului. Se adăposteşte din calea oamenilor dincolo de cota 1.500. Spre deosebire de ceilalţi vulturi, zăganul are capul complet acoperit cu pene şi un smoc de pene subţiri care îi atârnă sub cioc, asemeni unei bărbi. Se hrăneşte cu orice găseşte, de la hoituri, la animale vii, broaşte ţestoase, miei, iezi, rozătoare sau păsări. Se mulţumeşte de obicei cu leşurile pe care animalele de pradă le lasă în urmă şi aruncă oasele de la înălţime, să le zdrobească de stânci, ca să ajungă la măduva suculentă din interior. Zăganul îşi face cuibul pe versanţii abrupţi, pe stânci inaccesibile, şi îl consolidează în permanenţă cu oase, păr de animale şi crengi groase de copaci. La noi în ţară, probabil trăiesc doar câteva perechi, sporadic, dar în Caucaz sau Pirinei, acest vultur nu este considerat pe cale de dispariţie.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Hoitarul – genul NEOPHRON

Un vultur mic şi alb, care poartă numele vulturul hoitar sau vulturul egipţian (neophron percnopterus, eng. aegyptian vultur or white scavanger vulture). Întregul penaj este alb, doar câteva pene din aripi şi din coadă fiind negre. Poate fi întâlnit în Europa şi Asia, dar numărul adulţilor a scăzut considerabil şi se găseşte azi pe lista speciilor periclitate. Preferă regiunile montane şi îşi construieşte cuibul pe stânci, unde cu greu se poate căţăra vreun prădător. Atât femela, cât şi masculul muncesc împreună la construcţia cuibului şi la creşterea puilor, de obicei unul sau doi, în funcţie de câtă hrană au la dispoziţie în arealul ales.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Vulturul sur – genul Gyps

Este unul dintre cei mai mari vulturi, masculii atingând aproape 11o cm în lungime şi peste 10 – 12 kilograme în greutate. Numele ştiinţific este gyps fulvus, in eng. griffon vulture. Are capul alb, deschiderea aripilor uriaşă şi o coadă scurtă. Trăieşte în regiunile montane, în colonii de 10 – 20 de păsări şi se hrăneşte în mod deosebit cu leşuri care rămân în urma animalelor de pradă. Dacă nu găseşte suficientă hrană, este posibil să omoare animalele slabe sau bolnave, pe care le urmăreşte câteva zile la rând înainte de a le ataca. Femela depunde un singur ou pe an, ca atare este o specie care se înmulţeşte într-un ritm lent. În România, sunt observaţi foarte rar, de obicei exemplare aflate în migraţie din zonele muntoase ale Croaţiei.   

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Vulturul negru – genul Aegypius

La fel de mare ca vulturul sur şi la fel de înfricoşător la vedere, vulturul negru (aegypius monachus, eng. black vulture) poate atinge şi el 14 kg în greutate la maturitate. Specia este considerată dispărută de pe teritoriul României, deşi, pe vremuri, era unul dintre marii stăpâni ai Carpaţilor. În Bulgaria şi Grecia mai poate fi văzut în regiunile montane cavernoase. În Spania, au fost iniţiate programe de protecţie şi de hrănire care au dus la înmulţirea acestor păsări cu succes. La fel ca ceilalţi vulturi, vulturul negru este o pasăre utilă, este un sanitar excelent al zonelor stâncoase.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Şerparul – genul CIRCAETUS

Acest vultur şi-a primit numele de la hrana pe care o vânează cu predilecţie: şerpii şi sopârlele. Şerparul (circaetus gallicus, eng. short toed snake eagle) este o pasăre de pradă de dimensiuni medii, lar răspândita în Europa, Asia şi India. Preferă regiunile mai calde, unde găseşte în număr mai mare şerpi şi târâtoare. Ca atare, este mult mai uşor de observat în bazinul Mării Mediterane sau prin Spania decât la noi în ţară, unde mai vin câteva exemplare pe timpul verii. Ziua şi-o petrece mai mult în văzduh, de unde îşi urmăreşte prada, şi se pare că zboară mai mult decât rudele sale, vulturii prezentaţi mai sus. Adesea, când vânează, alege şerpi lungi şi puternici, între cele două vietăţi iscându-se o luptă feroce, în timp ce reptila se înfăşoară în jurul păsării să o doboare şi să scape. Şerparul este una dintre păsările tăcute, ocazional scoate un ţipăt subţire, dar melodios. Femela depune un singur ou pe an, astfel că specia se înmulţeşte destul de greu. Un adult sănătos poate trăi, însă, până la 15 – 17 ani.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Eretele – genul CIRCUS

Eretele de stuf (circus aeruginosus, eng. marsh harrier), după cum îi spune numele, este preponderent întâlnit în regiunile umede, acoperite cu stuf: bălţi întinse, deltă, lacuri. Masculul are penajul roşu-brun, în timp ce femela este mai degrabă maronie. Este una dintre cele mai frumoase păsări de pradă, cu un cap aproape rotund, cioc puternic, înconvoiat şi ochi pătrunzători. La noi în ţară, soseşte odată cu căldura şi pleacă toamna spre regiunile calde din Africa. Femela depune în medie 4 – 5 ouă pe an şi reuşeşte să crească aproape toţi puii, dacă are hrană din abundenţă. Se hrăneşte cu pui şi ouă de păsări, atacând cu predilecţie cuiburile terestre ale păsărilor de apă, dar şi cu răzotoare, aducând astfel un serviciu deosebit faunei vecine.   

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Vulturul pescar – genul PANDION

Corpul şi capul alb îl fac uşor de recunoscut între ceilalţi vulturi, fiind singura pasăre răpitoare din România cu un penaj deschis la culoare. Vulturul pescar (pandion heliaetus, eng. osprey) cuibăreşte în regiunile umede, în special în deltă şi pe marile lacuri, cu stufăriş bogat şi înconjurate de păduri sau de vegetaţie înaltă. Îşi construieşte cuibul în copacii înalţi, iar femela depune în medie 2 – 3 ouă. Clocitul durează o lună şi numai femela este cea care se sacrifică să aibă grijă de ouă şi de pui. Ea este mai mare decât masculul şi are un desen maroniu pe burta albă, după care poate fi recunoscută mai uşor în zbor. După cum îi spune şi numele, vulturul pescar se hrăneşte în mod deosebit cu peşte, pe care îl prinde plonjând la adâncime mică sub apă. Pe vremuri, era o specie rsăpândită aproape în toată lumea, azi este în pericol de dispariţie, tot mai puţine perechi clocitoare ajungând în Delta noastră. Iarna migrează spre zonele calde.

Cu vulturul pescar închei pagina dedicată răpitoarelor care trăiesc sau au fost zărite sporadic pe teritoriul României (conform listei realizate de Societatea Ornitologică Română)