Păsările României

Marea familie a Păsărilor, clasa AVES, cuprinde peste 10.000 de specii cunoscute în întreaga lume. Cu toate că specii noi sunt descoperite uneori în regiunile puţin explorate ale Terrei, în fiecare an, cel puţin o specie este declarată dispărută sau pe cale de dispariţie.

Clasa Aves cuprinde 27 de ordine, împărţite în 155 de familii. În România, trăiesc doar o parte dintre ele, iar Societatea Ornitologică Română ne pune la dispoziţie o listă cu aproximativ 390 de păsări pe care voi încerca să le prezint pe blog, în ordinea familiilor lor. Pentru că îmi sunt cele mai dragi, voi începe cu păsările cântătoare.

ORDINUL PASSERIFORMES – PĂSĂRILE CÂNTĂTOARE

Încadrate în ordinul Passeriformes, păsările cântătoare au dimensiuni şi coloraturi variate. Dar toate au o trăsătură comună, şi anume un sfirinx (laringe) bifurcat care le ajută să scoată trilurile încântătoare. În timpul expiraţiei, o membrană anume din sfirinx vibrează şi emite suntele melodioase. În plus, pulmonul acestor păsări este foarte bine dezvoltat, de 10 ori mai puternic decât plămânii unora dintre mamifere (păstrând proporţiile, bineînţeles). Văzul şi auzul sunt foarte bine dezvoltate, pe când gustul şi mirosul au rămas pe locul doi. În general, sunt păsări mici şi iuţi, agile şi foarte active dimineaţa. Preferă insectele şi fructele, hrană care le oferă nutrienţii necesari pentru o viaţă scurtă, dar intensă.

 Familii de păsări cântătoare din România

AEGITHALIDAE – Piţigoiul codat (Aegithalos caudatus )

Pasăre sedentară, de dimensiuni mici, este uşor de recunoscut după pieptul cu un penaj alb-gri şi coada mult mai lungă decât restul corpului. Piţigoiul codat trăieşte în regiunile împădurite, în grupuri de câteva zeci de semeni, câutând hrana împreună. Preferă insectele şi, iarna, este în continuă mişcare după surse noi de hrană. Primăvara, îşi construieşte un cuib micuţ din muşchi, pene şi păr, unde depune până la 10 ouă albe, cu pete roşiatice. Piţigoii codaţi sunt păsări longevive, în comparaţie cu alte surate cântătoare de pădure, se înmulţesc într-un ritm constant şi rezistă iernilor geroase din munţii noştri.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

ALAUDIDAE – FAMILIA CIOCÂRLIILOR
Lie, lie, ciocârlie (Alauda arvensis)

Primăvara, de îndată ce auzi cântecul unduitor al ciocârliei reversându-se din văzduh, ştii că iarna a fost învinsă şi încep zilele călduroase. Este o pasăre călătoare, care se întoarce în câmpiile noastre când primăvara îşi intră cu adevărat în drepturi. O auzi cântând doar când se înalţă spre soare şi este singura pasăre din lume care cântă în timp ce zboară. Îşi face cuibul pe pământ, în lanurile de grâne, iar în ţara noastră există arii protejate unde trăiesc ciocârliile şi unde vânătoarea este interzisă. În familia ciocârliilor se găsesc aproape o sută de specii, dar la noi sosesc doar câteva. Alauda arvensis, ciocârlia de câmp, este cea mai răspândită în Europa şi în ţara noastră.  Ea preferă să cuibărească pe câmpurile de la marginea satelor, dar apropierea de om a dus la scăderea numărului de ciocârlii ale căror cuiburi sunt distruse în timpul lucrărilor agricole. O ciocârlie poate depune aproximativ 6 ouă pe an, ceea ce ar asigura perpetuarea speciei, dar astăzi este o pasăre ameninţată în România, şi are nevoie de protecţie. Există arii delimitate şi protejate prin lege, în zonele în care trăiesc ciocârlii, dar localnicii probabil că nu le respectă. Înrudite cu ciocârlia de câmp sunt ciocârlia de bărăgan (melanocorypha calandra), ciocârlia cu aripi albe (melanocorypha leucoptera), ciocârlia de stol (calandrella brachydactyla), ciocârlanul (galerida cristata), ciocârlia de pădure (lullula arborea) şi ciocârlia urecheată (eremophila alpestris).

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

BOMBYCILLIDAE – FAMILIA MĂTĂSARILOR

Mătăsarul, moţ simpatic (Bombycilla garrulus)

Foto John Harris for Wikipedia

Moţul din mătase gălbui este emblema lor mândră. Dar nici penele de pe spate şi codiţa, tivuite cu galben şi roşu nu sunt de neglijat. În jurul ochilor au o mască neagră, delimitată de o dungă albă, trasă parcă din penel. Trilul lor este deosebit de plăcut. Mătăsarii sunt păsări deosebit de frumoase, care trăiesc de obicei în pădurile de conifere. Iarna caută adăpost şi hrană prin grădinile oamenilor, iar, la începutul primăverii, în perioada de împerechere, caută un climat mai blând şi ajung şi prin ţara noastră. Cuibăresc pe ramurile înalte ale pinilor şi depun în medie 4 sau 6 ouă. Ambii parteneri construiesc cuibului pe care femela îl camuflează cu fire de iarbă, licheni sau flori atârnânde. Se hrănesc cu fructe de pădure, cu seminţe şi cu insecte, de aceea preferă să îşi facă cuiburile pe lângă izvoare, unde găsesc o mulţime de gâze. Numele lor ştiinţific, Bombycilla garrulus, înseamnă coadă de mătase guralivă. În limba engleză li se spune waxwing (codiţă de ceară), nume pe care l-au primit datorită penelor roşii din coadă, care seamănă cu ceara de sigiliu. În această familie, sunt grupate trei specii de mătăsari, toate la fel de gălăgioase şi de frumoase.

XXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXX

CERTHIIDAE – FAMILIA COJOAICELOR

Cojoaica de pădure (certhia familiaris)

Pasăre de talie mică, se întâlneşte în pădurile de pin şi în parcurile cu copaci bătrâni, în scoarţa cărora găseşte cu uşurinţă insectele preferate. Este un adevărat doctor pentru copacii atacaţi de larve şi insecte nefolositoare. Are penajul pestriţ, cu pete maro şi albe, pe burtică penajul este alb, ciocul lung este înconvoiat, iar ghearele puternice sunt adaptate la căţăratul pe trunchiul copacilor. Până şi penele din coadă sunt tari pentru a o ajuta să se sprijine de scoarţă, în căutarea insectelor, la fel ca ciocănitorile. La mijlocul primăverii, îşi construieşte un cuib rudimentar, în care depune în medie 5 ouă. Ruda sa apropiată este cojoaica cu degete scurte (certhia brachydactyla).

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

CINCLIDAE -FAMILIA PESCĂREILOR

Pescărelul negru (Cinclus cinclus)

Englezii îi spun pescărel cu piept alb (white-throated dipper), dându-i un nume mult mai apropiat de înfăţişarea lui. Gulerul şi pieptul învăluit de pene albe ca zăpada face un contrast puternic cu restul corpului negru, cenuşiu şi cu aripile negre. Pescăreii sunt păsări de dimensiuni reduse, cu aripi şi codiţe scurte, adaptate pentru scufundarea în apele râurilor învolburate de la munte. Aproape toate speciile au culori închise, cu penaj negricios sau maroniu, aproximativ 15 – 20 cm lungime, masculii find mai mari decât femelele. Picioarele lungi, cu gheare ascuţite, îi ajută să înoate şi să prindă mici crustacee, gâze de apă sau moluşte. Îşi urmăresc prada de pe bolovanii presăraţi în apele râurilor, îşi balansează capul rapid, căutând un loc bun de scufundare şi o victimă sigură, apoi plonjează cu iuţeală. Se spune că ar putea merge pe fundul apei, dar este numai o iluzie. Pescărelul negru îşi construieşte un cuib rotund mare în crăpăturile din stânci, într-un loc ferit sub un pod… oriunde în preajma unei ape curgătoare sau a unui lac de munte. Poate creşte 3 până la 6 puii într-un an, dacă are suficientă hrană.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

EMBERIZIDAE – FAMILIA PRESURILOR

Presura galbenă (Emberiza citrinella)

Culorile galben şi brun predomină în penajul ei, masculul fiind mai frumos colorat şi mai galben decât femela. Este o pasăre parţial migratoare şi este întâlnită în întreaga Europă, în afară de ţinuturile reci. Preferă câmpiile şi dealurile împădurite, dar şi grădinile sau livezile de la marginea localităţilor liniştite. Poate avea două rânduri de pui pe an şi îşi construieşte cuibul foarte aproape de sol, în tufişuri sau în ierburile înalte. Se hrăneşte cu seminţe, insecte, muguri sau păianjeni. Este o pasăre iubitoare de căldură şi, în zilele toride de vară, masculul continuă să cânte chiar şi la orele prânzului, când celelalte păsări se retrag în umbra copacilor. El stă cocoţat pe cablurile de curent electric sau în vârful vreunui tufiş şi îşi continuă netulburat cântecul melodios. Din fericire, nu este o specie ameninţată cu dispariţia, iar iarna se înmulţesc, deoarece ajung la noi şi presurile galbene din zonele mai reci ale continentului. Din familia presurilor care vin la noi în ţară mai fac parte: presura cu creştet alb (emberiza leucocephalos), presura bărboasă (emberiza cirlus), presura de munte (emberiza cia), presura de stuf (emberiza schoeniclus), presura cu cap negru (emberiza melanocephala) şi presura sură (milliaria calandra).

Ortolanul sau presura de grădină – emberiza hortulana

Când cauţi informaţii pe net despre această pasăre, te apucă groaza. Primele rezultate pe care le afişează Google îţi spun că este o delicatesă în bucătăria francezilor şi că biata pasăre este pregătită cu o cruzime greu de înţeles pentru a fi înfulecată de nişte gurmanzi groteşti. Bietul ortolan, prins de bucătarul şef, este ţinut în întuneric câteva zile, îndopat cu seminţe, îmbătat cu brandy super scump şi apoi gătit. Se mănâncă întreg, cu tot cu oase…… o biată pasăre, de mărimea unui pumn de copil. Noroc că, în 1999 (cam târziu ce-i drept!) Franţa a interzis consumarea acestei minunate păsări cântătoare, dar nu se ştie dacă legea nu este încălcată pe ici pe colo, prin farfuriile unor hulpavi fără minte. Ortolanul este o presură de culoare galben-roşcată, cu capul cenuşiu şi guşa gălbuie. Se hrăneşte cu seminţe şi insecte şi îşi face cuibul foarte aproape de sol sau chiar pe sol, protejat de iarbă sau tufişuri înalte. Este o pasăre migratoare care se refugiază iarna în ţinuturile calde ale Africii – acolo nu cred că o mănâncă nimeni!

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

FRINGILIDAE – FAMILIA CINTEZELOR şi a STICLEŢILOR

Cinteza (fringilla coelebs)

Una dintre cele mai frumos pictate păsări cântătoare de la noi, cinteza este o încântare pentru turişti în zonele montane. Pasărea preferă regiunile mai răcoroase, dar este răspândită pe tot teritoriul ţării, adesea venind în număr mai mare la câmpie pe timp de iarnă, să găsească mai uşor adăpost călduros şi hrană. Masculii se recunosc după petele albastre de pe cap, pe când femelele au pene cenuşiu-verzui drept căciuliţă. Cintezele depun în medie 4 -5 ouă pe an şi pot creşte două rânduri de pui pe an, dacă trăiesc într-o zonă cu hrană din belşug. În meniul lor intră în mod special insectele şi fructele de pădure. Un fapt mai curios despre cinteze este legat de obiceiul lor de migraţie: femelele şi păsările tinere pleacă spre regiunile calde în timpul iernii, pe când masculii, cintezoii,  rămân în ţară, în pofida nopţilor geroase. Înrudită cu ea este şi cinteza de iarnă (fringilla montifringilla).

Mugurarul – pyrrhula pyrrhula

Cu hăinuţă roşie şi tichiuţă neagră de abanos, mugurarul iese imediat în evidenţă printre crengile copacilor. Este una dintre cele mai frumos colorate fringilidae, care soseşte în ţara noastră în anotimpurile calde şi pleacă iarna spre locuri mai primitoare sau coboară la câmpie, în parcuri şi dumbrăvi. Masculul a fost dăruit de natură cu penajul viu colorat, în timp ce femela iese mai puţin în evidenţă cu hăinuţa ei de un cenuşiu roşcat stins. Hrana lor preferată sunt mugurii de conifere, de unde le vine şi numele, precum şi seminţele. Cuibăresc în pădurile din Carpaţi şi depun, în medie, 4 ouă pe an. Femela cloceşte timp de 14 zile, în care masculul o hrăneşte.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Mugurarul cu trompetă – bucanetes githagineus

Numele îi vine nu de la înfăţişare, ci de la cântecul lui, de la suntele ascuţite şi metalice asemenea unei trompete de jucărie. Mugurarul cu trompetă are un penaj cenuşiu tern, îmbogăţit cu nuanţe portocalii doar în perioada de reproducere, specifice însă numai masculilor. Pasărea are un cioc gros şi puternic, pregătit să spargă seminţe mari şi dure, să omoare insecte şi să rupă crenguţe tari de copac. O familie de mugurari cu trompetă poate avea între 4 şi 6 pui pe an.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Mugurarul roşu – carpodacus erythrinus

Este una dintre cele mai răspândite fringilidae din Europa, uşor de recunoscut, mai ales masculul, după nuanţele roşiatice care înconjoară capul şi gâtul. E un roşu carmin, de la care şi-a primit şi numele, englezii numindu-l, de altfel, the rosefinch. Femela acestei specii este mai puţin colorată, cu un penaj tern, gri cenuşiu, pe alocuri cu nuanţe crem-gălbui. Vara trăieşte la marginea pădurilor de deal şi de munte, în apropierea apelor curgătoare curate. Iarna migrează spre locuri mai calde, la câmpie, prin parcuri sau livezi. Îşi face cuibul în tufişuri, la mică înălţime, şi depune în medie 5 ouă pe an, de culoare albastru închis, cu pete negre. Păsările tinere se despart de părinţi şi migrează pe distanţe foarte mari, din Iran, până în China, din Carpaţi, până în Italia.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Botgrosul – coccothraustes coccothraustes

Este imposibil să nu îl recunoşti uşor, dacă observi cu atenţie ciocul gros, puternic şi de un albastru metalizat… este cea mai mare dintre fringilidae, ajungând la aproape 20 cm lungime. Despre ciocul lui se spune că este o adevărată armă, că poate exercita o presiune de peste 50 kg. Sigur poate sparge sâmburii de cireşe, aşa că ciupeşte zdravăn dacă faci prostia să îl prinzi. Hrana preferată sunt seminţele şi fructele, în special cireşele, chiar şi cele sălbatice, pe care le mănâncă cu tot cu sâmburi. Penajul frumos colorat diferă destul de puţin de la mascul la femelă. Cei doi formează pereche pe viaţă şi depun, în medie, 4 – 7 ouă pe an.

Forfecuţa – loxia curvirostra

Ciocul lung şi încrucişat la capăt i-a dat numele acestei păsărele mai puţin drăgălaşe din familia fringilidelor. Trăieşte în pădurile de conifere, iar picioarele scurte şi robuste sunt adaptate pentru viaţa pe crengile pline de ace ale brazilor şi pinilor. Masculii au pieptul colorat în nuanţe roşiatice, în timp ce femelele sunt mai gălbui, cu irizaţii verzui. Trăiesc în grupuri şi îşi fac cuiburile aproape unul de celălalt, din muşchi, rămurele şi frunze pe care femelele le culeg din copaci, fără să coaboare pe sol. Aceste păsări iubesc răcoarea pădurilor şi trăiesc la înălţime, temându-se de pericolele de la picioarele copacilor. Pot face câte 4 sau 6 pui pe an, pe care îi hrănesc exclusiv cu seminţe de brad, în prima lună de viaţă. De altfel, seminţele de brad constituie principala lor sursă de energie şi de protecţie în anotimpul rece, deoarece sunt foarte bogate în calorii.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Inăriţa – carduelis flammea

Înrudită cu forfecuţa de mai sus, inăriţa se distinge prin şepcuţa roşie de pe frunte pe care masculii o poartă cu mare mândrie. Femelele de inăriţe sunt mai puţin colorate, cu o tichiuţă roşie uneori abia vizibilă, cu striaţii maronii pe aripi şi pieptul de culoare deschisă, în timp ce masculii au câteva pene roşiatice şi pe piept. Sunt amatoare de seminţe, dar se hrănesc şi cu insecte în anotimpul cald. Trăiesc în pădurile de foioase de la altitudine pentru că le place mai mult răcoarea decât căldura şi depun, în medie, 4 – 6 ouă pe an. Se pare că, la noi în ţară, sosesc pe timpul iernii şi vara migrează spre zone mai reci. Îndeaproape înrudită cu inăriţa (common redpoll) este înăriţa cu cioc galben (carduelis flavirostris).

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Câneparul – carduelis cannabina

Tot din familia fringilidelor, dar mai micuţ de mărime, câneparul preferă câmpia, spre deosebire de suratele lui care se stabilesc prin pădurile de la munte. Este o pasăre sedentară, deşi, în perioadele de reproducere, migrează spre zonele mai calde de la câmpie sau spre coasta Mediteranei. Îşi construieşte cuibul în tufe, depune cam 4 – 7 ouă pe an şi preferă să trăiască în stoluri mari, alături de inăriţele cu cioc galben. Se hrăneşte cu seminţe, în special cu seminţe de cânepă şi de in. Masculul este uşor colorat cu roşu pe piept şi pe cap în timpul verii, în timp ce femela este îmbrăcată mai mult în cenuşiu, maro şi galben.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Scatiul – carduelis spinus
Căpşor negru, aripi verzui tivuite cu galben… şi un glăscior melodios foc! Acesta este scatiul, ruda mai mică a sticletelui, îndrăgit pentru ciripitul lui dulce. Din păcate, trilul lui frumos l-a făcut victima sigură a hoţilor de păsări cântătoare, i-a răpit libertatea, dar şi viaţa… pentru că puţini scatii trăiesc vieţi lungi şi fericite în captivitate.

Scatiul preferă regiunile împădurite şi îşi construieşte cuibul în vârful copacilor, printre tufele mari de licheni, unde nu le este uşor prădătorilor să-l ajungă. Iarna zboară după hrană şi în zonele joase, pe la sate, unde găseşte seminţe prin curţile oamenilor. Dacă masculul este colorat cu puţin galben, femela este mai cenuşie şi mai greu de distins între alte păsări asemănătoare din pădure. Dar ea are burtica aproape albă, aşa că o poţi deosebi de celelalte specii.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Sticletele – carduelis carduelis

Pasăre cântătoare, cu penajul frumos colorat în negru, roşu şi galben, este deseori găzduită în colivii de către amatorii de triluri matinale. Este dureros, totuşi, să fie crescuţi în colivii, pentru că sunt plini de viaţă şi au nevoie de spaţiu să zboare. Sunt recomandate volierele sau… mai bine, îi admirăm în natură. Jumătate din păsările capturate mor în primele zile, şi multe dintre cele care supravieţuiesc câteva săptămâni pot muri în perioada de năpârlire. De altfel, legea interzice capturarea sticleţilor din natură, dar nu interzice creşterea în colivie a celor născuţi în captivitate… aberant!

Din vechime, sticletele este simbolul primăverii şi al rodniciei. Este o pasăre foarte harnică când îşi face o familie şi depune ouă de 2 sau 3 ori pe an. Ouăle, câte 4 sau 5 odată, sunt albăstrui şi au puncte roşiatice. Sticletele îşi construieşte cuibul mic în copaci de înălţime medie, precum salcâmii. Este răspândit peste tot în Europa, Asia, America, ba chiar şi în unele insule din Oceania. Este foarte puţin pretenţios la mâncare şi se mulţumeşte numai cu seminţe şi mici insecte zburătoare. O legendă spune că sticletele are penele roşii în jurul ciocului pentru că a încercat să smulgă spinii din coroana lui Iisus. Într-adevăr, sticleţii se hrănesc fără probleme cu seminţele măciuliilor de ciulini.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Florintele – carduelis chloris

O fringilidă drăgălaşă, cu penajul decorat cu dungi galbene pe aripioare şi pe piept, florintele este unul dintre cântăreţii iubiţi pentru trilurile lui plăcute. Corpul robust se apropie în dimensiune de corpul unei vrăbiuţe de casă. Trăieşte în zonele împădurite de la câmpie, prin parcuri şi pe la marginea localităţilor. Femela construieşte un cuib încăpător şi bine ancorat în tufăriş, în care depune în medie 4 -5 ouă pe an. În primele zile de viaţă, puii sunt hrăniţi cu insecte, ulterior adoptând hrana adulţilor, bazată mai mult pe seminţe. Florintele se deosebeşte uşor datorită culorilor sale galbene, dar şi zborul lui, ca al unui fluture, tremurat, este un semn distinctiv între celelalte păsări asemănătoare.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Cănăraşul – serinus serinus

Ruda cea mai apropiată a canarului sălbatic, cănăruşul este răspândit în Europa şi Asia, în zonele împădurite şi prin livezi. Iarna, coboară la câmpie, unde găseşte mai uşor seminţele cu care se hrăneşte. Este o pasăre mică şi fragilă, cu pieptul gălbui, specific masculului. Femela este mai puţin colorată în galben dar are pieptul mai striat. Cănăruşul poate depune două serii de ouă pe an, dacă au hrană din abundenţă. Puii eclozează după numai 10 zile şi rămân în cuib doar două săptămâni, după care îşi părăsesc părinţii. Este cel mai mic dintre fringilide, iar cântecul lui semănă cu un ţârâit dulceag.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

HIRUNDIDAE – FAMILIA RÂNDUNICILOR ŞI A LĂSTUNILOR

Rândunica – hirundo rustica

Acrobat în frac albastru…

Primăvara, la ţară, abia aştept să văd rândunelele robotind să repare cuiburile de anul trecut. Sunt foarte harnice, toată ziua le vezi cărând paie la căsuţele lor pe care le lipesc cu lut înmuiat în apă. Le-am văzut deseori culegând puful de prin ograda cu gâşte să facă aşternutul moale pentru pui. Este uimitor cum ştiu ele să se întoarcă, în fiecare primăvară, la acelaşi cuib, după un drum de peste 10.000 km, din Africa până la noi în ţară.

Ştiai despre rândunele:

– că sunt originare din Africa?

– că prind insectele din zbor?

– că sunt zburătoare atât de bune, încât fac acrobaţii în zbor pe care puţine păsări le mai fac?

– că pot atinge viteza de 160 km/oră în zbor?

– că fac vreo 400 de ture pe zi pentru a-şi hrăni puii?

Rândunicile preferă să trăiască pe lângă ape, unde populaţia de insecte este mai numeroasă, şi pe lângă aşezările umane. Ele consideră podurile şi streaşina casei, pridvoarele de lemn sau cornişele locuri numai bune pentru cuiburi. La noi îN ţară mai trăieşte şi rândunica roşcată (cecropis daurica).

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Lăstunul de casă – delichon urbicum, verişorul rândunicii 

După rândunică, trebuia să vorbim şi despre lăstun, să vedem diferenţele dintre cele două păsări uşor de confundat de către necunoscători. În familia lăstunilor sunt peste 80 de specii, dar cele mai răspândite la noi sunt lăstunul de casă, lăstunul de mal (riparia riparia) şi lăstunul de stâncă (ptyonoprogne rupestris). Spatele, capul şi partea superioară a aripilor au pene de un negru-albăstrui, iar restul corpului este acoperit cu un puf alb. Burtica albă îl face uşor de deosebit faţă de rândunele. Coada este forfecată, dar nu este la fel de lungă ca a rândunicilor.

Lăstunul de casă s-a adaptat în oraşe datorită preferinţei lui de a-şi construi cuibul pe ziduri, între cornişele de beton. Spre deosebire de rândunici, lăstunii preferă exteriorul pereţilor, unde construiesc cuiburi din lut umed aproape globulare. În sălbăticie, preferă crăpăturile din stânci. Vânează insecte în spaţiile largi, pe câmpii sau pe luciul apei. Lăstunul de mal trăieşte în colonii foarte mari, pe malul apelor unde îşi construieşte cuibul săpând în lutul umed. Sunt păsări migratoare care sosesc la noi în ţară în zilele calde din aprilie şi pleacă în septembrie.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

LANIIDAE – FAMILIA SFRÂNCIOCILOR

Familia sfrânciocilor cuprinde peste 70 de specii răspândite în întreaga lume, mai puţin în zonele cu temperaturi extreme şi a Americii de Sud. Sunt păsări de pradă de talie mică, între 18 şi 30 cm, şi vânează cu predilecţie vertebrate mici precum broaşte, şopârle, păsări micuţe sau insecte. Ca să fie sigure că nu le scapă nicio pradă, de îndată ce prind vreo insectă sau vreo broscuţă, o înfig într-un spin pentru a o ucide. În România, trăiesc doar patru specii de sfrâncioci: sfrânciocul roşu (lanius collurio), sfrânciocul cu frunte neagră (lanius minor), sfrânciocul mare (lanius excubitor) şi sfrânciocul cu capul roşu (lanius senator).

sfrâncioc cu frunte neagră

FAMILIA MOTACILLIDAE – CODOBATURILE
Codobatura albă – motacilla alba

Foto Adina Stanila

Este răspândită prin toată ţara, dar cel mai adesea o găseşti la câmpie, în apropierea apelor sau prin luminişurile de la munte. Vânează insectele ascunse în iarbă şi, drept gustare, apreciază seminţele de iarbă. Codobatura este o pasăre mică şi suplă, cu o coadă fină cu care bate ritmic pământul. Acest gest pare să fie o formă de comunicare cu celelalte păsări prin care transmite că în preajmă sunt potenţiali duşmani şi este bine să nu se apropie. Îşi mai balansează coada şi la puţin timp după aterizare, semnalând prezenţa ei în zonă. Îşi face cuibul din rămurele în acoperişurile de stuf, în adâncituri în malurile abrupte de pământ sau prin stivele de lemne din ogradă. Depune câte 4 sau 6 ouă odată, dar poate creşte câte două rânduri de pui pe vară. Este o pasăre rezistentă, care s-a adaptat destul de bine pe lângă casele oamenilor… mulţi o iubesc pentru balansul caraghios al codiţei. Înrudite cu ea, la noi în ţară se mai găsesc, codobatura galbenă (motacilla flava), codobatura cu cap galben (motacilla citreola) şi codobatura de munte (motacilla cinerea).

Fâsele – genul Anthus

Fâsele se înrudesc cu codobaturile, la noi în țară fiind prezente fâsa de câmp (anthus campestris), fâsa de pădure (anthus trivialis), fâsa de luncă (anthus pratensis), fâsa roșiatică (anthus cervinus) și fâsa de munte (anthus spinoletta). Păsări migratoare, cu corp suplu de mărimea unei vrăbiuțe, fâsele sunt greu de observat prin tufișurile în care trăiesc. Preferă regiunile cu ierburi înalte și arbuști bogați de la marginea pădurilor, unde își fac cuiburi bine asunse și ferite de prădători. Fâsa este o pasăre sperioasă, care se ascunde imediat, la cel mai mic semn de pericol. În zbor, face bolte înalte, întrerupând arcul pentru o miime de secundă să bată din aripi. În repaus, pe sol, bate din codiță ca și codobaturile. Penajul în culori terne nu se deosebește prea mult de cel al vrăbiuțelor, dominat de maron, cenușiu, cu dungi subțiri închise la culoare.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

MUSCICAPIDAE – FAMILIA MUSCARILOR

Cu 400 de specii răspândite în toată Europa şi Asia, de la Polul Nord, până la Ecuator, Muscarii reprezintă una dintre cele mai mari familii ale ordinului păsărilor cântătoare. Sunt păsări insectivore, cu ciocul mic şi îngust, adaptat să prindă din zbor insecte, să le vâneze pe sol şi printre frunze. Majoritatea cântă rar şi pe tonalităţi reduse, în schimb ţipă din tot pieptul când îşi avertizează suratele de vreun pericol. Sunt păsărele mici, de vreo 10 – 20 cm în lungime, colorate în nuanţe de gri şi brun, pe alocuri împodobite cu roşu, galben sau portocaliu. Trăiesc în regiunile împădărite şi îşi construiesc cuiburile rotunde, sub formă de cupă, bine ascunse în crengi şi tufişuri.

Muscarul sur

Muscarul sur – Muscicapa striata    

Pasăre migratoare, preferă să cuibărească în Europa pe timpul verii, dar pleacă în Africa la venirea frigului. Este o pasăre mică, de dimensiunile unei vrăbii, pictată în nuanţe cenuşii. Dintre toţi muscarii de la noi, cel sur este cel mai răspândit. Îşi face cuibul prin scorburi, crăpături sau în spaţiile dintre ziduri. Îl atrag zonele urbane, unde populaţia de insecte este în creştere şi găseşte mai uşor hrană.

xxxxxxxxxxxxxxxxxx

Muscarul mic – ficedula parva

Pasăre migratoare, cenuşie, de dimensiuni reduse că abia o vezi printre ramurile copacilor… doar masculul iese puţin în evidenţă cu pata roşcată de pe piept şi burtica albă. Muscarul mic are abia 11 – 12 cm în lungime, dar este o pasăre vioaie şi curajoasă. Din studiile efectuate de polonezi, s-a observat că masculii se întorc în zonele de cuibărit mai devreme decât femelele, înfruntând ultimele zile friguroase din martie. O pereche de muscari mici poate depune între 4 – 7 ouă pe an.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Muscarul gulerat – ficedula albicollis

Înveşmântat în alb şi negru, muscarul gulerat este, de obicei, uşor de recunoscut printre alte păsărele de pădure. Pata albă din frunte şi gulerul sunt semnele distinctive ale masculului, în timp ce femela şi puii au penajul mai şters. Preferă pădurile cu copaci bătrâni unde găseşte scorburi bune pentru cuiburi. Trăieşte pe lângă apele curgătoare, iar hrana lui preferată sunt insectele, în mod special omizile.  Alături de el, la noi în ţară au mai fost zărite frecvent muscarul negru (ficedula hypoleuca) şi muscarul semigulerat (ficedula semitorquata).

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

privighetoarea de zăvoi

Privighetorile – genul Luscinia

Tot în familia muscarilor sunt incluse şi privighetorile, deşi o parte dintre cercetători le asemuiesc cu sturzii. La noi în ţară sunt întâlnite privighetoarea de zăvoi (Luscinia luscinia), privighetoarea roşcată (Luscinia megarhynchos) şi privighetoarea guşă-vânătă (Luscinia svecica). Între muscari, privighetorile au cele mai complexe cântece, melodioase şi pline de triluri măiestrite, pe care preferă să le cânte în zori, dar mai ales la căderea serii. Trăiesc în pădurile dese de foioase, unde îşi fac cuiburi sub formă de cupe în tufişuri, bine camuflate cu rămurele, fire de iarbă şi frunze. În general, privighetorile suportă greu iernile geroase şi migrează spre Africa, dar nu toate membrele acestui gen sunt migratoare.

privighetoarea guşă vânătă

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Măcăleandrul – erithacus rubecola

Un muscar frumos colorat, cu pieptul roşcat, este celebrul măcăleandru sau robin cum îi spun englezii. Pe la noi mai poartă şi numele de guşă roşie. Vara preferă pădurile de munte, răcoroase, unde îşi face cuibul pe lângă ape, iar iarna coboară în livezile şi pădurile de câmpie, unde suportă mai uşor temperaturile scăzute. Are obiceiul ciudat de a-şi construi cuibul ascuns la sol, prin scorburi, crăpături sau sub trunchiuri căzute de copaci. Femela depune în medie 5 – 8 ouă pe an, la începutul lunii mai. Se hrăneşte cu insecte, fructe şi seminţe, pe care le culege adesea direct de pe sol. Cum iarna rămâne la noi în ţară, avem prilejul să îi auzim cântând şi în dimineţile friguroase. Are un cântec plăcut şi melodios, iar suntele de chemare seamănă cu un ţicăit. Datorită trilurilor sale este o pasăre iubită, în jurul căreia s-au construit numeroase legende, mai ales în Marea Britanie. Pentru englezi, măcăleandrul este un simbol de Crăciun. Înrudit cu el, la noi poate fi văzut şi măcăleandrul roşcat (cercotrichas galactotes).

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Mărăcinarii – genul Saxicola

Mărăcinar mare

Genul cuprinde 15 specii, dintre care, la noi, putem întâlni trei şi anume mărăcinarul mare (Saxicola rubetra) , mărăcinarul negru (Saxicola rubicola) şi mărăcinarul siberian (Saxicola maurus). Păsări insectivore, preferă dealurile, câmpiile, zonele de la marginea pădurilor cu tufişuri, de unde îi vine şi numele de mărăcinar. Toamna migrează spre zonele mai calde, dar se întoarce în aprilie să cuibărească la locurile preferate. Penajul lor este colorat în nuanţe sure, brune şi uşor roşcate – în cazul masculilor. Din păcate, culorile penajului nu ne ajută prea mult să îl deosebim de alte păsări, dacă nu observăm cu atenţie dungile maron închis de pe aripi şi dunga albicioasă de la ochi.

Mierlele – Genul Monticola

Mierla de piatră şi mierla albastră (monticola solitarius) sunt două reprezentante ale genului Monticola, prezente în fauna României. Mierla de piatră, monticola saxatilis, este o pasăre migratoare care preferă ţinuturile calde ale Africii, când la noi soseşte toamna friguroasă. De dimensiuni reduse, între 17 şi 20 cm, mierla de piatră are un penaj caracteristic, mai ales masculul cu un cap pictat în albastru, abdomenul portocaliu şi aripioarele brun închis. Femela şi puii au culori mai şterse, predominant maronii, cu pene roşcate doar în coadă. Pentru cuibărit preferă zonele deluroase, puţin acoperite de vegetaţie, să poată supraveghea uşor împrejurimile. Îşi face cuibul în spărturile din stânci şi depune în medie 4 – 5 ouă pe an. Hrana ei este variată, de la insecte, la fructe de pădure şi mici reptile. Masculul are un cântec distinct, melodios şi puternic.

Codroşii – genul Phoenicurus

codros de padure

Păsări micuţe şi vioaie, tot din familia muscarilor, codroşii se disting prin penele roşcate din codiţă. În plus, când stau pe loc, pe sol, îşi mişcă ritmic cozile în sus şi în jos, aproape la fel ca şi codobaturile. Din acest gen, la noi în ţară, sosesc primăvara codroşul de pădure (pheonicurus phoenicurus) şi codroşul de munte (phoenicurus ochruros). Codroşul de pădure mascul este foarte frumos colorat, cu portocaliu, gri şi brun, şi poartă  pe cap o tichiuţă de un gri deschis. Primăvara are penajul mai viu colorat, să aibă mai mult succes la fete. Îl poţi vedea prin pădurile de foioase, dar şi prin parcurile din oraşe începând cu luna mai până în octombrie. Se hrăneşte în special cu insecte şi îşi face cuibul în scorburi de copaci, căptuşindu-l cu iarbă şi pene.

codros de munte

Ruda sa apropiată, codroşul de munte poate fi văzut în orice zonă împădurită, fie ea la înălţime, fie la şes. Are o hăinuţă mai frumoasă, cu spatele de un gri albăstrui, codiţa roşcată şi o pată albă pe spate. Se hrăneşte cu insecte pe care le prinde din zbor şi cu larve pe care le caută prin coaja copacilor bătrâni. În octombrie, pleacă şi el spre zonele mai calde ale Africii, dar se întoarce în aprilie sau mai.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Pietrarii – genul Oenanthe 

Fac parte tot din familia muscarilor, dar li se spune pietrari pentru că preferă să trăiască în regiunile pietroase, aride și să își facă cuiburile în crăpăturile dintre stânci. În limba engleză, îi vei găsi sub numele de wheatears (grâu / urechi), ceea ce nu are nicio legătură nici cu grâul, nici cu urechile nimănui. Wheat este pronunția stâlcită a lui white, iar ears pare să vină de la arse, ceea ce pe vremuri insemna coadă albă. Intr-adevăr, majoritatea pietrarilor au pene albe in apropierea cozii, o trăsătură destul de ușor de observat. La noi în țară, au fost observați pietrarul răsăritean (oenanthe isabellina), pietrarul sur (oenanthe oenanthe), pietrarul negru (oenanthe pleschanka) și pietrarul mediteranean (oenanthe hispanica). Cu toții sunt migratori, iar, dintre toți, pietrarul sur este cel mai ușor de găsit în regiunile montane înalte, țopăind din piatră în piatră după insecte. Este o pasăre care preferă să stea mai mult la sol, decât în aer. Preferă locurile cu vegetație puțin înaltă, pășunile, spre exemplu, unde poate avea o vedere de ansamblu largă, să nu poată fi atacat ușor de prădători. Deseori, vei vedea un pietrar sur ițindu-și capul de pe un bolovan mai înalt, în loc să îl vezi pe creanga vreunui copac. Când își ia zborul, se văd foarte bine penele albe de la baza cozii, ceea ce te va ajuta să îl identifici cu ușurință. Pietrarii mănâncă insecte și mici animale de apă, precum moluște sau broscuțe, gândaci, muște, dar și fructe de pădure. Masculii sosesc primii în țară în luna martie, își aleg de obicei aceeași parteneră an de an și puii apar pe la sfârșitul primăverii. La sfârșitul lunii august, migrează spre zonele mai calde. Numărul lor este în scădere azi, din cauza turismului tot mai accentuat din regiunile montane preferate de aceste păsări. Există regiuni întinse care ar trebui protejate de construcția pensiunilor și de amenajarea unor noi trasee turistice… dar cine să ia în România astfel de măsuri?

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

FAMILIA ORIOLIDAE – Familia Grangurilor

De un galben auriu, mai ales în perioada de reproducere, masculul grangur întrece multe păsări în frumusețea penajului. Numele științific, oriolus, vine de la aureus, ce însemna în latina veche auriu. Grangurii sunt păsări destul de sperioase, care preferă să cuibărească în copacii cu frunziș bogat, din regiunile cultivate, uneori în apropierea livezilor, deoarece fructele constituie hrana preferată alături de insecte. Cântecul grangurului este duios și melodios, dar strigătele de avertizare seamănă cu cele ale gaiței.  Grangurii sunt păsări cântătoare,  migratoare, care stau la noi în țară numai pe perioada verii. Femela are un penaj mai șters, cu nuanțe cenușii-verzui, la fel și puii masculi până la vârsta de 1 an.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Passeridae – Familia vrăbiuțelor

Vrăbiuţa cea gureşă

Isteaţă si descurcăreaţă, vrabiuta nu s-a lăsat înfrântă de jungla de betoane a oraşelor şi a reuşit să se adapteze la noile condiţii de mediu. Până şi în centrul gălăgios al Bucureştiului, vei auzi ciripitul puternic al vrăbiuţelor capabile să acopere claxoanele şi sirenele sau scrâşniturile tramvaielor. În familia vrăbiuţelor sunt câteva zeci de specii, de la cele care trăiesc în regiunile muntoase, la cele care trăiesc doar pe câmpuri, de la cele care se hrănesc doar cu seminţe, la cele care vânează insecte. În țara noastră, trăiesc vrabia de casă (passer domesticus), vrabia negricioasă (passer hispaniolensis) și vrabia de câmp (passer montanus). Vrăbiuțele construiesc cuiburi rotunde în scorburi sau pe ramurile copacilor şi fac, în fiecare vară, câte 4 sau 5 pui. Sunt păsări care se înmulţesc cu uşurinţă, dar şi rata de supravieţuire este mică, mai ales în aşezările urbane. Vrabia de casă, pe care o poţi distinge după pata neagră din obraji, profită de orice scobitură în zidurile clădirilor şi de orice acoperiş pentru a construi cuibul din crenguţe, paie, fire şi pene. Ambii părinți clocesc ouăle timp de 14 zile și sunt amândoi implicați în creșterea și hrănirea puilor. Vrăbiuțele sunt păsări cântătoare sedentare, rezistând cu stoicism iernilor geroase de la noi și căutând hrana în ograda cu găini sau la geamurile apartamentelor din orașe.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Prunellidae – FAMILIA  BRUMĂRIȚELOR

Brumărița de pădure (prunella modularis) și brumărița de stâncă (prunella collaris/alpine accentor) sunt cele două membre ale acestei familii care sosesc în țara noastră în anotimpul cald.  Ambele brumărițe preferă regiunile montane și trăiesc la marginea pădurilor, acolo unde găsesc pășuni bogate cu ierburi înalte. Preferă să își caute hrana pe sol, ascunzându-se în iarbă sau printre stânci. Sunt păsări prudente și sperioase care se feresc din calea oamenilor și nu sunt ușor de observat. Până și cuiburile și le construiesc pe sol, printre tufișuri, sau la înălțime mică, în arbuștii scunzi și deși, unde nu pot fi zărite. Brumărițele au penajul cenușiu cu maro și bej, asemănător vrăbiuțelor. Depun ouă în luna iunie, puii ieșind din găoace după numai 15 zile.  Pot avea, în medie, 4 sau 5 pui pe an și chiar două rânduri de pui, dacă trăiesc în regiuni cu destulă hrană. Brumărița de stâncă poate rămâne la noi în țară peste iarnă, dar coboară în văile munților, mai adăpostite și cu surse bogate în fructe și semințe. Brumărița de pădure preferă să migreze spre regiunile mai calde.   

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

REGULIDAE – FAMILIA AUȘEILOR

 Preferații mei între păsările cântătoare, micuții aușei încoronați sunt cele mai mici păsări din România. Iubiți de popor, în legendele și poeziile populare mai apar și cu numele de prințișori, datorită coroniței de puf auriu de pe cap. De altfel, numele lor latin, regulus, înseamnă rege sau prinț. În România, trăiesc aușelul cu cap galben (regulus regulus) și aușelul sprâncenat (regulus ignicapilla). În limba engleză, îi vei găsi după numele kinglets sau goldcrest. Aușeii au un penaj gălbui – verzui, codițe scurte, aripioare foarte mici și cântăresc între 5 și 7, 8 grame. Nu există variații de mărime între sexe, dar femelele nu prezintă coronița aurie de pe creștet. Preferă regiunile împădurite, în special pe cele de la munte și livezile bogate în care se poate ascunde. Își construiește cuibul minuscul în ramurile copacilor, camuflat cu fire de iarbă și pânze de paianjen. Puii apar în luna iunie, de obicei o familie de aușei poate avea două rânduri de pui pe an. Se înmulțesc ușor, dar rata de supraviețuire nu este prea mare, având în vedere că iarna fac față cu greu gerului puternic.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

SITTIDAE – FAMILIA SCORȚARILOR

Această familie de păsări cântătoare cuprinde 50 de specii, răspândite pe tot globul, mai puțin în regiunile tropicale și polare. Păsările seamănă puțin cu pițigoii la penaj, mai ales la coada albă din jurul ochilor, dar au  gheruțe puternice cu care se cațără pe scoarța copacilor – de unde le vine și numele de scorțari, pe stânci și ziduri, în căutare de insecte. Scorțarul dă un adevărat spectacol de circ când se deplasează în sus și în jos pe trunchiul copacilor, mergând la fel de bine cu capul în sus, cât și cu capul în jos sau învârtindu-se ca un titirez în jurul codiței. Frumos colorați, cu abdomenul maroniu-roșcat, scorțarii sunt atrași de regiunile împădurite, dar și de așezările omenești înconjurate de livezi și parcuri. La noi, trăiesc sitta europaea, scorțarul sau țicleanul, și fluturașul de stâncă (tichodroma muraria). Își fac cuiburile în scorburi și mici adâncituri din stânci sau ziduri, îngustând intrarea în cuib cu un prag de lut. Se hrănesc în special cu insecte și paianjeni, iar iarna cu semințe.

Spre deosebire de scorțar, fluturașul de stâncă se distinge foarte ușor datorită aripioarelor roșii cu negru și buline albe. Trăiește în regiunile montane, mai sus de etajul pădurilor, dar nu trebuie să urci pe creste ca să îl cauți. Îl poți găsi, în diminețile liniștite, în Cheile Zărneștilor, căutând insecte de pe un perete stâncos pe celelalt, zburând cu salturi iuți. Este o pasăre deosebit de frumoasă și curios de bogat pictată în comparație cu alte păsări cântătoare de munte. Are un penaj aproape exotic, iar zborul lui săltat atrage imediat privirile. E greu, totuși, de urmărit pentru că este foarte mică și se pierde ușor printre tufișuri și ierburi.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx  

STURNIDAE – FAMILIA GRAURILOR

Graurul, aparent negru și prea puțin atrăgător, își arată irizațiile verzui, albastre și aurii ale penajului în bătaia razelor soarelui. Privit de aproape, este o mică bijuterie strălucitoare, de departe, doar o pasăre neagră. Până și trilurile lui te surprind, dacă stai să îl asculți cu atenție: o serie de fluierături melodioase și sunete unduitoare, însoțite uneori de chițăituri și țipete de avertizare care seamănă cu cele ale corvidelor. Stolurile de grauri sunt deosebit de gălăgioase și deloc iubite de viticultori și pomicultori. Toamna, fac ravagii prin vii și livezi, mâncând și ciugulind orice fruct dulce și bine copt. Pe de altă parte, sunt păsări folositoare și împiedică înmulțirea necontrolată a insectelor dăunătoare. Sturnus vulgaris sau graurul trăiește, de obicei, în regiunile împădurite de la deal și câmpie, dar o bună parte din rudele lui s-au obișnuit să trăiască și în apropierea oamenilor, pe lângă livezi și vii. Își fac cuiburile în scorburi și caută hrana, insecte și semințe, pe sol, țopăind cu pas nesigur. În zbor, sunt iuți și grațioși.

Lăcustar

Depun, în medie, 6 -8 ouă pe an pe care femela le clocește singură. În două săptămâni, apar puii care cresc rapid și  devin adulți la sosirea iernii. Interesant de reținut despre grauri este că imită cu ușurință ciripitul altor păsări, doar pentru că le place să învețe triluri noi. La fel de interesant este și modul în care scapă de paraziți, strivind cu ciocul furnicile printre penele din  aripi pentru a răspândi acidul formic care omoară puricii. Din familia sturnidaelor, la noi trăiesc graurul (sturnus vulgaris) și lăcustarul (sturnus roseus). Cel din urmă are un penaj în alb-roz și negru ușor de recunoscut, este de mărimea graurului și are un comportament asemănător cu ruda sa mai negricioasă. În România, lăcustarul preferă dealurile Dobrogei, unde îl atrage abundența de insecte.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

SYLVIIDAE – FAMILIA SILVIILOR

silvia de camp

Familia silviilor este deosebit de bogată, având peste 300 de specii, dar majoritatea trăiesc în Africa. Deși o mică parte din ele au ales Europa, ne bucurăm și noi de un număr destul de mare de silvii, al căror cântec este deosebit de atrăgător. Le voi enumera aici, pentru cei care vor să le cunoască pe toate: silvia cu cap negru (sylvia atricapilla), silvia de zăvoi (sylvia borin), silvia porumbacă (sylvia nisoria), silvia mică (sylvia curruca), silvia de câmp (sylvia communis), silvia de deșert (sylvia nana), silvia roșcată (sylvia cantillans), silvia mediteraneeană (sylvia melanocephala) și silvia cu gât negru (sylvia ruepelli).

silvia cu cap negru

Păsări timide, preferă ascunzișul tufișurilor și al copacilor, se hrănesc cu insecte și cuibăresc prin livezi, păduri însorite sau dumbrăvi. Se pare că se hrănesc exclusiv cu insecte pe care le prind în copaci, coborând rar pe sol. Își fac cuibul din fire de iarbă țesute cu măiestrie și pot avea în medie 4 -5 pui pe an. Unele silvii rămân în țară iarna, dar cele mai multe migrează spre regiunile mai calde din Africa.    

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx 

PHYLLOSCOPIDAE – FAMILIA PITULICILOR

Pitulicea, cât o gâză

Foto http://commons.wikimedia.org

Mică, delicată şi fragilă ca o vrabie, pitulicea este foarte iubită în popor. Cântecul ei ca un ţârâit subţirel şi melodios a ajuns de multe ori în versurile populare. De altfel, în engleză, și-a căpătat numele de chiff-chaff tocmai după cântecul ei fâsâit. Culorile acestor păsărele cântătoare variază în funcţie de mediul în care trăiesc, de la galben cenuşiu, la verde sau brun. Familia pitulicei cuprinde peste 40 de specii răspândite aproape pe tot globul. Preferă pădurile cu luminişuri unde poate găsi insectele preferate. Se fereşte de oameni, este iute şi fâşneaţă şi cu greu reuşeşti să o zăreşti printre frunzele copacilor. În timpul reproducerii, femela construiește un cuib mic pe sol sau foarte aproape de sol, ascuns în ierburi și tufișuri înalte și crește aproape singură puii. Poate depune de la 2 la 7 ouă odată, în funcție de vârstă, dar și de condițiile de mediu. Pitulicile de la noi din țară sunt migratoare și pleacă spre regiuni mai calde în lunile septembrie – octombrie.

pitulice sprancenata

 Dintre speciile existente, la noi sosesc primăvara pitulicea sprâncenată (phylloscopus proregulus), pitulicea asiatică (phylloscopus humei), pitulicea întunecată (phylloscopus fuscatus), pitulicea verzuie (phylloscopus trochiloides), pitulicea balcanică (phylloscopus orientalis), pitulicea sfârâitoare (phylloscopus sibilatrix), pitulicea mică (phylloscopus collybita) și pitulicea fluierătoare (phylloscopus trochilus).

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx 

PARIDAE – FAMILIA PIȚIGOILOR 

Ceata lui Piţigoi trece mândră prin zăvoi… 

Răspândiţi pe tot globul, în special în Asia, piţigoii se găsesc aproape oriunde există copaci din care îşi procură hrana preferată: seminţe, fructe muguri și insecte. Media lor de viaţă este foarte scurtă, în general doi ani. Chiar dacă fac pui de două ori pe an, iar în regiunile calde, chiar de trei ori pe an, astăzi, numeroase specii de piţigoi sunt pe cale de dispariţie din cauza defrişărilor necontrolate. Piţigoiul pictat cu galben şi albastru poate fi văzut uneori şi în parcurile din oraşe. Este una dintre cele mai frumoase păsări de la noi din ţară. De la bunica mea ştiu că ţipătul piţigoiului anunţă iarna zile cu ger. La oraş, el oricum ţipă mai tare să fie auzit peste motoarele maşinilor, dar vorba din bătrâni s-a dovedit adevărată.

pitigoi cu barba

Dacă îi oferi seminţe pe pervazul ferestrei tale, încet, încet îi vei câştiga prietenia şi s-ar putea să se stabilească prin apropierea balconului sau casei tale. Piţigoii se feresc de oameni, dar nu sunt la fel de temători ca alte păsări. Pițigoiul mare, parus major, great tit, este cel mai cunoscut și cel mai întâlnit atât la sate, cât și în orașe. Înrudiți cu el mai sunt pițigoiul albastru (cyanistes caeruleus), pițigoiul de brădet (periparus ater), pițigoiul moțat (lophophanes cristatus), pițigoiul de munte (poecile montanus), pițigoiul de livadă (poecile lugubris), pițigoiul sur (poecile palustris) și pițigoiul cu barbă sau de stuf (panurus biarmicus). Aproape toate aceste păsări rămân în țară pe timpul iernii, iar penajul masculilor devine mai intens colorat în sezonul rece și sunt mai ușor de observat de către amatorii de birdwatching.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

ACROCEPHALIDAE – FAMILIA LĂCARILOR ȘI FRUNZĂRIȚELOR

Lăcar mare

 Păsări cântătoare de baltă, Lăcarii, sunt mari amatori de stuf, lacuri, mlaștini și tot ceea ce presupune viața pe apă. Le place să cânte la răsăritul soarelui, iar vara toate bălțile răsună de trilurile lor, mai ales de cântecul Lăcarului mare. În România, trăiesc Lăcarul mare (acrocephalus arundinaceus), Lăcarul mic (acrocephalus schoenobaenus), Lăcarul cafeniu (acrocephalus agricola), Lăcarul de mlaștină (acrocephalus palustris), Lăcarul de stuf (acrocephalus scirpaceus) și Privighetoarea de baltă (acrocephalus melanopogon). În limba engleză, îi găsești după numele de Reed Warbler. Lăcarii trăiesc în cârduri mari, ocupând câte un banc de stuf în care nu mai poate cuibări nicio altă pasăre. Sunt foarte posesivi cu teritoriul lor pe care și-l apără față de celelalte zburătoare și îl marchează prin cântece lungi și răsunătoare. Sunt păsări insectivore, dar nu se dau în lături să se ospăteze și cu broscuțe sau moluște, dacă au ocazia. De obicei, își clădesc cuiburile țesute din iarbă și păr între 3-4 fire de trestie și crește în medie 3 -6 pui pe an, uneori câte două serii. Lăcarii sunt păsări migratoare care sosesc în țară în luna mai și pleacă în august – septembrie.

privighetoare de balta

Unele specii de Lăcari, precum lăcarul de stuf sau privighetoarea de baltă, sunt foarte talentate la cântat și sunt capabile să imite cântecele unor păsări iubite precum rândunica sau sturzul. Înrudite cu Lăcarii sunt Frunzărițele, din rândul cărora la noi cuibăresc frunzărița cenușie (hippolais pallida) și frunzărița galbenă (hippolais icterina). Și ele preferă regiunile inundate, mlaștinile și râurile, alegând tufișurile bogate de pe malul apelor pentru a-și construi cuiburile. Depun în medie 6 ouă pe an, iar puii ies din ouă la începutul verii, în luna iunie. Sunt păsări insectivore, dar mănâncă și fructe. Frunzărițele sunt recunoscute pentru capacitatea lor de a imita cântecul altor păsări, doar din plăcerea de a reproduce alte repertorii muzicale.    

frunzărița galbenă

 XXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXX

 

Grelusel patat

FAMILIA LOCUSTELLA – FAMILIA GRELUȘELILOR

 

Păsările din familia Locustella și-au luat numele de grelușei după cântecul lor țârâit și monoton ca de greiere. De altfel, și englezii i-au botezat asemănător spunându-le grasshoper warbler. Sunt păsări migratoare și sosesc la noi doar pe timpul verii, cuibărind pe lângă ape, în regiunile cu stufărișuri dese. Greu de observat în timpul zilei, când se strecoară după hrană printre ierburile înalte, pot fi zărite mai degrabă în zori, cântând pe câte un fir de trestie. Seamănă destul de mult la colorit cu lăcarii, doar că au cozile mai lungi și rotunjite la vârf. În România, sosesc primăvara grelușelul pătat (locustella naevia), grelușelul siberian (locustella certhiola), grelușelul de zăvoi (locustella fluviatilis) și grelușelul de stuf (locustella luscinioides).   

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

 

 Familia Cettiidae – Stufărica (cettia cetti)

 

Mare amatoare de stufărișuri și păduri tinere de la malul apelor, stufărica seamănă destul de mult cu grelușeii. Cântecul ei are note sonore și melodioase, pe care le repetă cu încăpățânare cocoțată pe câte un fir de stuf. Pasărea cântătoare rămâne la noi în țară peste iarnă, fiind destul de atașată de spațiul în care își construiește cuibul. Căsuța, construită din frunze, crenguțe și stuf, este construită aproape de sol, în tufișurile joase, bine ascunsă de privirile păsărilor răpitoare. În luna aprilie, pasărea depune în medie 4 -5 ouă, iar puii sunt crescuți de mamă până la vârsta de 13 săptămâni când sunt suficient de mari să își caute singuri de mâncare. Stufărica este insectivoră, dar mănâncă și moluște de dimensiuni mici.   

 

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

 

FAMILIA TURDIDAE – NEAMUL STURZILOR

 

cocoşar

 Unele dintre cele mai cunoscute păsări cântătoare, de talie medie şi cu penaj în culori terne, sturzii sunt iubiţi pentru trilurile lor frumoase, chiar dacă dau iama în fructele dulci şi roşii din livadă. Neamul lor cuprinde aproximativ 150 de specii, dintre care cele mai răspândite la noi sunt mierla gulerată (turdus torquatus), mierla (turdus merula), cocoşarul (turdus pilaris), sturzul cântător (turdus philomelos), sturzul viilor (turdus iliacus) şi sturzul de vâsc (turdus viscivorus). Sturzii, în general, sunt păsări rezistente, care se adaptează cu uşor la condiţiile mai puţin prielnice de mediu şi în marile oraşe. Cresc câte două sau trei rânduri de pui într-o vară şi se răspândesc în regiuni în care, cu 10 sau 15 ani în urmă, nu erau deloc observate.

Dintre ele, mierla este des întâlnită în parcurile din oraşe, în livezi, păduri de şes sau zăvoaie. Neagră, cu o talie suplă şi codiţa lungă, cu un inel auriu în jurul ochilor şi ciocul gălbui, mierla nu este deloc o pasăre frumoasă prin penaj. Dar cântecul ei este deosebit de atrăgător. Masculul, îndeosebi, este mare cântăreţ şi este capabil să imite fluierăturile şi suntele mai ascuţite pe care le aude în jur.

Cocoşarul se deosebeşte foarte mult de mierlă, nici nu ai spune că sunt din aceeaşi familie… cu penajul deschis la culoare, de un bej gălbui pestriţ, stropit cu maro pe piept şi aripioare, cocoşarul are însă aceeaşi ţinută zveltă ca a mierlei. Trăieşte mai mult pe la munte, în regiunile împădurite, şi este mult mai uşor de observat iarna când soseşte în număr mare pe teritoriul ţării noastre din regiunile mai reci din nord.   

sturz cântător

 Sturzul cântător seamănă cu cocoşarul, având acelaşi penaj pestriţ, dar este puţin mai mic decât fratele lui de mai sus. Este cel mai răspândit sturz din ţara noastră, cuibărind oriunde găseşte un loc prielnic pentru pui, în pădurile dese, în parcuri şi livezi, acolo unde găseşte uşor şi hrană: insecte, vara, şi fructe, iarna. Toamna, migrează spre regiunile mai calde din Mediterana, puţine exemplare rămânând la noi, în sud.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

 

FAMILIA TROGLODYTAE – OCHIUBOULUI SAU PĂNŢĂRUŞ

 

pănţăruş

 Din această familie, o singură pasăre este cunoscută la noi în ţară şi anume pănţăruşul (troglodytes troglodytes, eurasian wren). Cu siguranţă, şi-a luat numele de la ţopăiturile scurte şi dese cu care se deplasează printre crengi. Este aproape comic să îl urmăreşti cu ce viteză sare prin copaci, cu codiţa lui scurtă, ţinută cu mare aplomb în sus, ca un semn de exclamare ataşat corpuşorului dolofan şi rotunjor. Este a doua dintre cele mai mici păsări din România, după auşel, la fel de simpatică, chiar dacă are un penaj şters, în culori cenuşii şi maronii. Germanii l-au alintat „regele zăpezilor” pentru că îi place să cânte cu foc până şi în dimineţile geroase de iarnă, dacă vede o rază de soare pe zăpadă. Este răspândită în toată ţara, mai ales în regiunile cu păduri tinere şi livezi, unde abundă păianjenii şi insectele de tot felul. Îşi construieşte cuibul minuscul, cât un degetar aproape, pe sol, printre tufişuri şi ierburi înalte. Chiar dacă este mic, pănţăruşul creşte cu hărnicie câte două rânduri de pui pe an şi colonizează areale tot mai întinse din apropierea localităţilor.  

PASĂREA OMĂTULUI – PLECTROPHENAX NIVALIS

 Încadrată în familia Fringilidae-lor, pasărea omătului (snow bunting eng.) este un călător pasager la noi în ţară, doar pe timpul iernii, când soseşte în regiunile joase, de câmpie şi de podiş după resurse noi de hrană. În restul anului, trăieşte în regiunile regi ale nordului îndepărtta, fiind singura pasăre cântătoare din lume care ajunge atât de aproape de cercul polar. Pasărea, de dimensiuni puţin mai mari decât surorile ei din familia Fringilidae-lor, este uşor de recunoscut după penele albe de pe piept şi din aripi. Cloceşte vara în regiunile nordice şi îşi construieşte cuibul în crăpături de stânci. Pasărea omătului a învăţat să se apropie de oameni fără frică, să profite de hambarele cu seminţe şi de sursele de hrană de pe lângă locuinţe. Noile descoperiri au arătat că, în ultima era glaciară a Pământului, pasărea omătului trăia pe tot continentul european. Acum, arealul ei s-a restrâns doar în regiunile nordice, în tundra rece şi în munţii stâncoşi ai Rusiei.