Peripeţiile Cipiţei

septembrie 2008

Cum a sosit acasă…

cu maşina… bineînţeles, într-o cutie de carton cu găurele pe care erau desenaţi câţiva hamsteri jucăuşi… iar ea era atât de speriată! Şi eu eram la fel de speriată ca ea, îmi bătea inima foarte tare de teamă să nu fie puiul atât de stresat, încât să facă infarct pe drum. Şi aşa trecuse printr-o sperietură zdravănă în magazin, când a fost prinsă de vânzător şi vârâtă în cutia pentru rozătoare. Dar am ajuns cu bine, am îndemnat-o să intre în colivie şi ne-am privit una pe cealaltă lung… pardon… unul, pentru că eu eram convinsă că este băieţel. Fiind foarte mică, avea doar 3 sau 4 luni, năsucul ei era colorat în bleu şi eram convinsă că, în timp, se va face albastru închis, ca la băieţi. Spre surprinderea mea, peste câteva luni, a devenit bej şi a început să se descuameze (semn că era potrivită pentru un partener – am găsit eu mai târziu explicaţia prin cărţile despre peruşi). Când şi-a mai revenit din sperietură a descoperit seminţele şi a cules una, cu mare precauţie, fără să ne slăbească din ochi. Iar când a descoperit şi apa (la vreo 20 de minute după prima sămânţă), a fost mare bucurie în familie… era semn că micul nostru peruş avea să se adapteze repede în noua casă.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

octombrie 2008
La un pas de moarte

 Cipiţa era de câteva săptămâni puiul nostru răsfăţat… Nu am avut tăria sufletească să o ţin închisă până când reuşeam să o dresez să vină pe degetul meu. I-am deschis uşiţa coliviei la numai 10 zile de când am adus-o acasă şi am lăsat-o liberă. Cum era de aşteptat, s-a izbit de geamuri la început, dar în câteva tururi de sufragerie a învăţat să se ferească de ele. Cum era încă plăcut afară, am învăţat-o să iasă pe balcon, unde are un spaţiu de zbor mai mare decât în sufragerie. Dar nu ştiam pe atunci mare lucru despre pericolul plantelor otrăvitoare şi aveam vreo 30 de ghivece. Mare greşeală… Cipiţa a descoperit floarea de ceară şi a ronţăit puţin dintr-o frunză, până când am alungat-o în casă. Am urmărit-o câteva minute bune, dar părea să nu aibă nimic şi am răsuflat uşurată. Prea repede, însă! A început să îi fie rău peste 5 ore… a ţipat tare de câteva ori, un ţipăt sfâşietor de copil care imploră ajutorul. A căzut de pe bara de lemn şi s-a ghemuit într-un colţ al coliviei. Eram vinovată şi mi se frângea inima de mila ei. Am încercat să o fac să bea apă. Nici o şansă! Îmi era teamă să o forţez, să nu îi fac mai rău. Tremura şi nu mai reuşea să îşi ţină căpşorul ridicat. Era duminică seara şi nu ştiam unde să găsesc un veterinar… am reuşit să vorbesc totuşi cu un medic la telefon, iar sfatul lui a fost să o forţez să bea apă… „iar, dacă rezistă peste noapte, are şanse să scape”. Puţine lucruri mai poţi face pentru un peruş bolnav. Sunt atât de fragili, că rareori îi mai poţi salva. Dar ea a luptat singură, peste noapte. A îndurat durerea de burtică şi s-a luptat pentru firicelul ei de viaţă. Eu nu puteam decât să stau de veghe şi să plâng. Cu o seringă subţire, am reuşit să îi mai dau apă. A doua zi, am primit de la veterinar un complex de vitamine B şi substanţe nutritive şi i-am băgat cu forţa pe cioculeţ. Toată ziua, a stat toropită de durere în colţul ei. Abia spre seară, a ridicat puţin capul şi atunci am tresărit de speranţă că nu o s-o pierd, că puiul meu avea să învingă.

Recuperarea a durat aproape o săptămână şi cred că a fost un mic miracol. La cât era de mică, otrava din floarea de ceară putea să o omoare în câteva minute. Dar ea a luptat cu inimioara ei vitează!!!!!!!! Azi nu mai am plante în casă şi nici nu mă mai atrag. Cipiţa şi Biluţă sunt cele mai frumoase bucurii!!!!!!!! Fotografiile în care apare Cipi pe creanga plantei de ceară sunt singurele triste din tot albumul, dar nu pot renunţa la ele….

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

vara 2009

Captivă în dulap

Peste un an, Cipiţa a uitat păţania cu dulapul şi a încercat iar să intre…

… mai bine o las pe Cipiţa să vă povestească…

Venise vara şi prietena mea mi-a mutat căsuţa în balcon. La început mi s-a părut ciudat că nu mai stăteam în aceeaşi cameră cu ea, dar m-am obişnuit repede afară. Am învăţat toate locurile bune de aterizat, am cercetat toate cotloanele şi am încercat toate cutiile de carton bune de ronţăit… doar într-un singur loc nu reuşeam să intru deloc – marele Dulap. Prietena mea tot timpul deschidea uşile, mai lua câte ceva colorat de pe acolo, dar niciodată nu lăsa dulapul deschis să văd şi eu ce este prin el. Văzusem doar cu coada ochiului câteva lucruri numai bune de joacă…  Dar, am prins momentul, într-o dimineaţă, în care uşile nu s-au închis prea bine şi m-am gândit să mă uit înăuntru cu băgare de seamă… m-am cocoţat pe dulap şi am încercat să mă strecor printre ele. Dacă mi-a intrat capul, m-am gândit că aripioarele vor trece numaidecât şi… zbang! iată-mă pe primul raft. Nici nu ştiu cum am ajuns înăuntru! Dar nu mă aştepam să fie atât de întuneric. Nu vedeam decât o dungă mică de lumină şi m-a apucat groaza. Nu vedeam nimic, nu puteam să zbor, mi-era teamă să deschid aripioarele că cine ştie ce capcane erau prin jur. De frică, nu mai scoteam nici un piuit. Cum ieşeam eu de acolo? Prietena mea se pregătea să plece şi ştiam că vine după ce apune soarele. Cum să stau aici toată ziua? Fără seminţe, fără apă şi cine ştie ce pericole pândeau prin întuneric! Mă apucase groaza… când… i-am auzit glasul prietenei mele. Mă striga să îşi ia la revedere, cum face de obicei. Aici, aici – am vrut să ţip, dar nu reuşeam să scot niciun sunet. I-am auzit paşii în balcon. S-a apropiat de dulap. Oh, ce bine, şi-a dat seama că am păţit ceva şi mă caută. Am început să ţopăi de pe un picior pe altul, mi-am vârât ciocul printre uşi sperând să mă vadă. Ah, m-a văzut!!!!!!! Gata!!!!!! A deschis uşile!!!!!!! Ce bine!!!!!!!!! Zvrrr, la colivie cât mai repede!!!!!!!!!! Nu mai intru în viaţa mea în niciun dulap, promiiiit!!!!!!!!!

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Căzătura sub pat…

… cum să cadă un peruş înaripat sub pat?! vă veţi întreba… Ei bine, Cipiţa mea a reuşit şi această performanţă. Şi nu o dată, ba chiar de două ori. Dar să încep cu începutul… cu tăblia patului, o scândură îngustă, lăcuită şi alunecoasă. Când nu mă trezesc suficient de devreme pentru ea, Cipiţa vine în zbor pe deasupra capului meu şi face scandal. Vara trecută, a dat câteva ocoale pernelor bine îndesate peste urechile mele şi a reuşit să aterizeze pe tăblia de la capul patului. A cântat frumos, a ţipat… s-a răstit la mine, doar-doar mă trezeşte să aibă cu cine se juca. Apoi, a început să ţopăie pe marginea tăbliei, deşi gheruţele îi alunecau periculos la fiecare mişcare. La un moment dat, au cedat şi peruşica mea şi-a pierdut echilibrul şi a alunecat sub pat. Am auzit un fâlfâit stins de aripi şi mi-am dat seama imediat că a păţit-o. Nici nu ştiu când am ajuns în mijlocul camerei şi cu ce viteză am tras patul de la perete (pat dublu şi greu… nu jucărie!). Micuţa mea înaripată se ghemuise speriată lângă perete şi nu scotea niciun sunet. A ridicat căpşorul să vadă ce pericole o pândesc din spaţiu, dar a recunoscut imediat mâna salvatoare. A întins un picioruş, s-a agăţat de primul deget, apoi a prins putere şi a zvâcnit în zbor, fericită că a fost eliberată din întunericul înfricoşător de sub pat. Credeţi că păţania i-a fost învăţătură de minte? Nici vorbă! După câteva zile, a uitat că tăblia patului este înşelătoare şi a căzut iar. De data asta, nu a mai fost chiar atât de speriată. După ce am tras patul din locul lui şi s-a făcut lumină, Cipiţa a zburat singură… semn că îşi învinsese teama.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Jucăria preferată de astă-vară

august 2010

Îmi doream de mult o colivie deosebită pentru Cipiţa pe post de loc de joacă nou. Deja se plictisise de jucăriile pe care le avea şi căuta ceva bun de ros prin balcon. Categoric, ne trebuia o jucărie… ceva din lemn, ceva frumos colorat şi suficient de rezistent să nu îl doboare cu una, cu două. Castelul din lemn de salcâm a fost o descoperire senzaţională… pentru Cipiţa. I-a dat târcoale de câteva ori înainte să se cocoaţe în el, se uita înăuntru pe ferăstruicile rotunde să vadă cine se ascunde acolo şi încerca să intre. Ca atare, am luat o pânză de bonfaier şi i-am croit o uşă. A mai ros şi ea pe laterale şi… a încăput. Acum, când vrea să scape de Biluţă, se ascunde în castel, deoarece lui îi este frică intre. Billy stă în prag şi face un scandal nemaipomenit, să o scoată afară sau să o scoată din sărite… tot una. Peruşeii mei se tachinează din orice.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

martie 2011…

Boacăne peste boacăne

Mare amatoare de ronţăit cartoane, Cipiţa face praf orice cutie…

Nu ştiu alţii cum sunt, dar Cipiţa mea face trăznăi pe bandă rulantă. Pesemne fiindcă a venit primăvara. Într-o singură lună a reuşit următoarele performanţe:

– a căzut într-o vază mică de lut, din care nu a mai putut ieşi fără ajutorul meu; eram plecată de acasă de vreo 3 ore, aşa că nu ştiu cât a stat ea în vază aşteptând echipa de salvare…

– a ros o gaură mică şi rotundă într-o cutie din balcon, unde a găsit ascunzişul perfect; când nu vrea să se joace cu Biluţă, se ascunde în cutie şi nu mai dă niciun semn de viaţă.

– a descoperit cutia în care ţineam nişte plăcuţe vechi de frână, pline de unsoare neagră; a ros capacul, a pătruns înăuntru, iar acum este neagră ca un pui de cioară. am stat câteva zile cu sufletul la gură că se va îmbolnăvi, dar văd că este vioaie şi mare amatoare de alte peripeţii.

Ronţăind cartonul să lărgească intrarea

Dacă lui Billy îi place cel mai mult să zboare şi să cânte, Cipiţa este amatoare să descopere ce se ascunde în cutii, în locurile strâmte, prin borcane sau prin dulapuri. Ea este „exploratoarea” casei. De plăcuţele de frână uitasem de ani de zile, dar ea a reuşit să le găsească. În fiecare zi, mă aştept la noi boacăne semnate de Cipiţa!

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Paşte, 2011, Noaptea de Înviere

Paştele de anul acesta, din primăvara rece a lui 2011, va avea întotdeauna pentru mine o semnificaţie specială. În noaptea de Înviere, când lumea se adunase pe la biserici şi asculta slujba, iar cei mai nerăbdători aşteptau în frig să ia Lumină, micuţa mea Cipiţa a făcut primul ouşor din viaţa ei. Era trecut puţin de miezul nopţii şi aţipisem uşor. Deodată, am auzit forfotă în colivia ei, am auzit-o căzând de pe bara cea mai de sus unde preferă să doarmă, aterizând cu o bufnitură înfundată pe fundul coliviei. Într-o secundă am fost în picioare, am aprins lumina şi am ajuns lângă ea. Cipiţa stătea întinsă pe burtică, pe grătarul din colivie, un picioruş îi alunecase printre gratii, iar în celălalt încerca să se sprijine, să se ridice. Scâncea încet, de durere şi sufletul meu s-a frânt în două… aproape că mi-au ţâşnit lacrimile, credeam că s-a îmbolnăvit, că are vreo infecţie şi că o s-o pierd. Era noaptea de Înviere şi nu cred că aş fi găsit vreun cabinet veterinar deschis. Abia ce îmi trecură toate gândurile acestea negre prin minte, că micuţa mea se opinti cu un scâncet mai puternic şi depuse un ou, mic cât o alună, pe fundul coliviei. A mai stat câteva secunde să scape de durere şi a ţâşnit direct spre apă, apoi spre cutia cu seminţe. A început să mănânce, veselă că scăpase repede de ceva atât de dureros. Iar eu…eram încă îngrijorată, dar cel puţin peruşica mea părea în regulă.

Primul ou, cât o alună de pădure, în cutia unui inel

Nu a fost deloc interesată de ou, l-a părăsit imediat şi nici eu nu o încurajez să clocească, deoarece este dificil să ai grijă de pui mici de peruş: sunt foarte sensibili şi, dacă nu eşti hotărât să îţi faci o familie mai mare, mai bine te fereşti să îi înmulţeşti. Am păstrat primul ou, pe al doilea l-am găsit spart în balcon… dar important este că peruşica mea e sănătoasă şi că se simte bine şi se joacă la fel de mult ca înainte!

Semne că poartă ouşoare au fost, numai că eu, lipsită de experienţă cu privire la acest aspect, nu am ştiut să le interpretez. Pentru cei care au peruşele şi, probabil, vor avea şi ouşoare, voi scrie mai jos câteva observaţii:

– peruşelele care fac ouă nu îşi schimbă aproape deloc comportamentul: se joacă, zboară, mănâncă la fel de bine ca înainte;

– primul semn este găinaţul, mai rar şi într-o cantitate mult mai mare decât de obicei, mai ales în zilele în care ouăle se măresc şi blochează cloaca; al doilea semn ar fi codiţa uşor răsfirată ca un evantai, deşi acest lucru poate să nu fie valabil pentru toate peruşelele;

– cer de mâncare partenerilor lor şi încearcă să îşi găsească un cuib potrivit prin cutii sau unghere ascunse, dacă nu au la îndemână o cutie specială pentru cuibărit;

– regiunea funduleţului se umflă puţin, semn că oul a suficient de mare şi a sosit timpul să fie eliminat;

– ouăle translucide nu sunt fertile şi peruşica simte acest lucru, de multe ori spărgându-le singură;

– sunt fertile ouăle mate şi albe, de care trebuie să ai grijă dacă vrei să le clocească, adică să îi pui la dispoziţie o cutie cu iarbă uscată şi moale să îşi facă un cuib;

– peruşelele depun ouăle la interval de două sau trei zile, în medie câte 3 sau 4 ouă la un clocit;

– condiţiile prielnice pentru clocit: căldură, peste 22 de grade, spaţiu bine aerisit, dar ferit de curenţii reci de aer, şi protejat de ceilalţi peruşi.
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
ADIO, FETIŢA MEA DRAGĂ!!!
Niciodată nu am îndrăznit să mă gândesc la clipa în care Cipiţa nu va mai fi. Niciodată nu am avut curajul să îmi imaginez o zi fără ea, fără ciripitul ei alintat şi vesel, fără giumbuşlucurile ei… Întotdeauna am crezut că va trăi ani lungi, că va pleca, poate, la bătrâneţe, stingându-se încet, în căldura palmelor mele. Dar soarta nu a vrut să fie aşa! Am pierdut-o pe micuţa mea alintată spre sfârşitul lunii august, 2012, la vârsta de cinci ani.

Cipiţa nu mai e! O tumoră sau o afecţiune cronică a ficatului i-a curmat viaţa în chinuri. Boala atacase de ceva vreme, dar semnele nu erau evidente. Fetiţa mea mânca bine, se juca, zbura şi ţopăia pe capul meu în fiecare dimineaţă, cu aceeaşi energie pe care i-o ştiam de atâta vreme.

Când boala a dat primul semn, era prea târziu. Veterinarii au dat din umeri şi au pus diagnostice greşite. Din păcate, peruşii nu reprezintă pentru ei “clienţi suficient de serioşi” să îi bage în seamă. Poate or fi câţiva în ţara asta care au studiat păsările de colivie şi bolile lor, dar eu nu i-am găsit. Cei mai mulţi dau antibiotice şi vitamine pentru orice, fără să facă analize să descopere boala reală. Dar, cine ştie… poate că nici nu mai erau speranţe… în cazul unei tumori, nu există leac.

Poate vă întrebaţi de ce nu am scris nimic pe blog de la întoarcerea din vacanţă… mi-e greu şi acum să scriu despre moartea ei, mi-e greu să o accept… uneori, dimineaţa, mă aştept să deschid ochii şi să o văd în colivia ei sau zburând prin balcon. Iar gândul cel mai dureros este că nu am reuşit să fac nimic să o salvez! Adio, fetiţa mea frumoasă!!! Vei avea locul tău special în sufletul meu toată viaţa… şi nu vei fi niciodată uitată…