Povestea lui Piperuş

În amintirea celui mai bun prieten al meu, Piperuş

Am primit cu ceva vreme în urmă scrisoarea tulburătoare a unei doamne care a pierdut un prieten drag şi care mai suferă şi acum… voi trece sub tăcere identitatea doamnei, pentru că nu aceasta contează, ci povestea frumoasă, dar tristă a micului ei peruş.

Primisem de ziua mea un peruş foarte frumos, cu nuanţe de verde, maro, galben şi albastru. Dar era un sălbatic! Rodea tot ce găsea şi, dacă încercam să îl ating, nici pomeneală… se urca pe bara cea mai de sus din colivie şi acolo rămânea zile în şir. Cobora din când în când, pe fugă, ciupea pe furiş câteva boabe de mei, o gură de apă şi se urca fuga sus pe bară. Nu ciripea, nu se juca, iar când deschideam puţin uşiţa şi întindeam mâna spre el, vorbindu-i cu blândeţe, fugea de mama focului, se agăţa de acoperişul coliviei cu capul în jos, cât mai departe de mine. Cum să mă împrietenesc cu o asemenea sălbăticiune, atât de frumoasă?! Nici nu ştiam ce nume să-i pun. Trecuseră câteva săptămâni deja şi nu făcusem niciun progres.

De supărare, i-am luat recipientul cu mâncare şi i-am lăsat doar apa. L-am lăsat să flămânzească o zi întreagă, după care am deschis uşiţa coliviei, am întins spre el mâna plină cu boabe de mei şi l-am strigat pe numele ce mi-a venit atunci în minte, Piperuş. A coborât puţin pe scară, apoi a urcat iar şi acolo a rămas. Am plecat şi mi-am văzut de treabă. Se făcea seară şi mă gândeam că nu pot să-l las aşa, flămând, peste noapte şi am încercat din nou, dar fără succes. Îmi era foarte milă de el că era flămând, dar mi-am zis că trebuie să-i demonstrez că depinde de mine şi că trebuie să ne împrietenim. Altă metodă nu aveam!

A doua zi de dimineaţă, rodea hârtia din colivie. Am deschis uşa, am băgat mâna plină de mâncare şi… ce să vezi! Încet, încet, cu mare băgare de seamă, s-a urcat pe mâna mea, a furat câteva boabe şi a fugit. Am rămas în continuare cu mâna întinsă, vorbindu-i blând, dar nu a mai coborât în ziua aceea. Trebuia să am multă răbdare. Am continuat aşa până când l-am făcut să mănânce din mâna mea de trei ori pe zi. Era plăcut să îi simt picioruşele în palma mea. Mai întindeam, uneori, mâna şi fără boabe şi el venea, se aşeza în palma mea, îmi ciugulea unghiile. Am reuşit să îi arăt că nu îi fac niciun rău şi că poate să se împrietenească cu mine, am continuat să îl strig pe nume, de nenumărate ori pe zi. Spunându-i “hai la Nina, hai la papa!”. Îi aduceam cutiuţa cu mâncare şi aşteptam să se sature, apoi o luam şi repetam acest lucru de câteva ori pe zi, continuând să vorbesc mult cu el, repetând cuvintele clar şi tare. Au trecut câteva săptămâni şi el părea tot mai vioi, începuse să ciripească şi la un moment dat am auzit câteva cuvinte clare: apă, papă, Nina mea, nu ciupi, Piperuş şi alte, şi alte cuvinte noi, de la o zi la alta….

……….. povestea lui Piperuş II…………..

După un timp, m-am gândit să deschid uşiţa coliviei, să văd ce face, cu riscul de a nu mai putea să-l bag înapoi. Am deschis, el a rămas un timp indiferent, apoi a venit pe marginea uşiţei, s-a uitat în dreapta şi în stânga, a coborât pe marginea recamierului, unde mă aflam eu lucrând la andrele. A străbătut pledul cu care eram învelită şi s-a urcat pe mâna mea. Primul lui drum în afara coliviei a fost la mine. Mă aşteptam să îşi ia zborul cine ştie pe unde, să nu îl mai pot prinde, dar el a venit la prietena lui, Nina. Bineînţeles că, după un timp, a zburat prin toată casa, mai târziu a intrat la baie, a văzut apa curgând la chiuvetă şi s-a băgat printre picături şi s-a spălat pe toate părţile ridicându-şi aripile. Mai târziu a învăţat să spună că face duş şi ori de câte ori deschideam uşa la baie striga: „duş, duş, duş!”.

Am reuşit să fac din mica sălbăticiune, cel mai bun prieten al meu, să pronunţe cuvintele pe care le auzea şi să fie tandru cu mine. S-a întâmplat ca în acea perioadă să moară soţul meu, eram tristă şi plângeam. Atunci, el venea la mine şi mă alinta, şi culegea lacrimile care mi se prelingeau pe faţă. Apoi, se culcuşea pe pernă, lângă obrazul meu şi adormeam aşa. Când mă vedea că vreau să dorm după masa, era atât de simţit că nu făcea niciun zgomot. Stătea cuminte de nu-mi venea să cred, pe cât era el de gălăgios şi zvăpăiat! Simţea că m-am culcat şi nu vroia să mă deranjeze.

Avea o inteligenţă fantastică, ştia atât de multe cuvinte şi chiar mici poezioare pe care le repeta clar, de parcă aveam în casă un copil, nu un papagal. Se împrietenea foarte repede cu toate persoanele care îmi intrau în casă, îi spuneam cu îl cheamă pe fiecare, îi striga pe nume şi le cerea câte un pup. Dar, într-o zi, am plecat într-o staţiune, la tratament. eram singură şi trebuia să îl las în grija cuiva. Una din pritenele mele l-a luat cu colivie cu tot şi l-a dus la ea acasă. Cu ea şi cu soţul ei, era bun prieten pentru că veneau la mine destul de des şi se jucau tot timpul. Le cerea să îi dea un pup , stătea pe capul sau pe mâna lor, iar ei îl plăceau foarte mult pentru isteţimea şi inteligenţa lui. Dar… acasă la ei, nu a mai fost aşa de apropiat. A stat rezervat câteva ore bune. Nu a mâncat, nu a băut apă şi nu a ieşit din colivie în prima zi. A doua zi, a ieşit din colivie, a zburat prin toată casa fără să le dea atenţie celor doi. Tot nu a mâncat, nu a băut apă şi a rămas nemişcat, ca o stană de piatră. A treia zi, nemâncat, a ieşit, a zburat pe sus prin toate camerele apoi a coborât pe covoare şi a început să strige cu disperare: „Nina mea, Nina mea!” – aşa cum făcea şi acasă când ieşeam la piaţă sau plecam pe undeva, iar el se plictisea singur. M-a căutat peste tot, apoi dezamăgit şi fără speranţă a intrat în colivie şi nu a mai scos un sunet. Nu a băut şi nu a mâncat nimic. În dimineaţa următoare, l-au găsit căzut pe fundul coliviei, fără viaţă. Se transformase într-o dureroasă amintire… nu a putut supravieţui fără prietena lui…

Nici nu pot scrie câtă durere am simţit atunci şi ce a fost în sufletul meu, când am primit vestea la întoarcerea din călătorie. A fost un prieten extraordinar, foarte inteligent şi cu o memorie deosebită. Nu pot să uit cum îmi aducea din colivie seminţe pe care mi le punea pe gură, ca şi cum vroia să mă hrănească, cum gusta din mâncarea mea şi spunea: „bun, bun”, cum se juca cu ouăle roşii – le rostogolea până cădeau de pe masă, se spărgeau şi mânca gălbenuşul din interior. Distingea boabele de arpacaş de cele de floarea soarelui curăţate şi mi le aducea în mână când i le ceream, sau se juca cu chibriturile numărându-le până la zece şi mutându-le dintr-o parte în alta… apoi, când suna telefonul, zbura spre el şi striga „alo, alo”… şi ar mai fi multe de spus despre un asemenea peruş cu rare calităţi, dar mă opresc aici… cu durere…

Anunțuri

7 comentarii (+add yours?)

  1. anny
    Dec 10, 2011 @ 18:36:36

    doamne u vb serios?:((:(:(:(, cred k e unicat sua ai un talent fantastic sa faci chestiile astea, ce rua imi pare, sincer rau stiu k nu e o consolare ptr asa cv dar imi pare rau, mi-ar fi placut sa-l cunosc ufff:((:(( sunt sigura k de akolo de unde e te iubeste enorm:*

    Răspunde

  2. perusul meu
    Ian 21, 2012 @ 10:16:35

    ce trist :(((( mia venit sa plang cand am citi asta………… ii simt durerea Ninei si ii doresc sa gaseasca un alt perus la fel ca sarmanul PIPERUS

    Răspunde

  3. Daniel
    Ian 04, 2013 @ 15:52:27

    foarte trist asa prieten nici macar un caine nu poate face ce a facut mica vietate foarte frumoasa povestea
    povestea asta m-a ajutat sa ma impirietenesc cu perusii mei ff frumos :-* :((

    Răspunde

  4. AlliceAntrax
    Feb 11, 2013 @ 17:49:32

    Bietul pui 😦

    Răspunde

  5. Ghizem Dalida Anefi
    Apr 21, 2013 @ 12:28:25

    Sincera nu știu nici ce mi sar întâmpla dacă miar muri pupicul meu adică Pupi ,cred ca nimeni din lumea aceasta nu ar putea știi ce suferi tu si ce ai suferit toate cuvintele de consolare Nina!

    Răspunde

  6. Elena
    Sep 04, 2013 @ 11:06:25

    Dupa parerea dumneavoastra, ar fi o buna tehnica de dresaj ce a facut ea?

    Răspunde

    • Casa cu perusi
      Sep 09, 2013 @ 14:56:18

      Sincer, nu, Elena, infometarea si hranirea cu portia a unei pasari, doar pt a o face dependenta de tine nu e ok. Tocmai de aceea, Piperus a devenit dependent de ea si cand a plecat in statiune, pasarea a refuzat sa mai manance… am scris povestea lui, care este absolut reala, tocmai pentru a invata din ea ca nu e bine sa procedam asa. Sunt metode de a ne imprieteni cu ei mult mai bune, blande si usor de pus in practica, prin care pasarile se simt egalii nostri si incep sa aiba incredere in noi, nu constranse de foame.

      Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: